Un sultan luminat și reformist, Abdul-Medjid, a reușit să pună la loc în 1852 steaua de argint furată din Biserica Nașterii Domnului din Betleem, pe care scria așa: „Hic de Virgine Maria Jesus Christus natus es
Să nu speriem copiii
Într-adevăr, viaţa e plină de surprize! Într-o lume globalizată, îndreptată exclusiv spre industrializare, rentabilitate, profit maximal, se mai găsesc „suflete sensibile“ pe care le preocupă buna stare a copiilor, grija ca ei să evolueze într-o atmosferă senină şi lipsită de orice spaimă. Meritul lor este cu atât mai mare cu cât mulţi dintre militanţii acestei acţiuni n-au copii, deci nu pot fi bănuiţi de interese personale! Nu, îi animă doar o nobilă dezinteresare care îţi aduce lacrimi în ochi.
Trăim într-o realitate care ne sperie pe toţi, nu numai pe copii. Vedem zilnic la posturile de televiziune de mare audienţă filme în care se împuşcă şi se torturează în faţa camerelor de luat vederi, cu un realism care ne face să uităm că „e numai film“. Victimele sunt spânzurate, decapitate, jupuite de vii, răstignite cu capul în jos etc., etc. Se dau adevărate lecţii ucigaşilor de profesie, cohortelor de monştri cu chip de om, în solda unor mari maeştri ai crimei, de felul cum acestea trebuie suprimate. Se filmează din toate unghiurile, se văd răni deschise, şuvoaie de sânge care murdăresc pardoseala, cadavre mutilate, sfârşind pe masa de disecţie ale unor medici legişti răbdători şi cu sânge rece. Apoi, rudele decedaţilor sunt poftiţi să îi recunoască, după ce se trag diverse sertare în care leşuri înţepenite sunt expuse ordonat, ca sticlele de coca-cola în rafturile de supermarket. Unii leşină, alţi privesc fără să le pese de ce văd, mă rog, toate nuanţele, de la groază şi disperare până la indiferenţă. Curios, nici unul dintre binefăcătorii copiilor nu protestează în faţa acestor scene sinistre! Cer iertare pentru aceste fraze macabre, dar nedumerirea mea e extremă: Nici unul dintre binefăcătorii copiilor nu are nimic de obiectat! Nici atunci când se consumă droguri şi bieţii adolescenţi sunt găsiţi morţi în W.C.-uri publice, pentru că şi-au injectat supradoze... Magazinele sunt pline de jocuri pentru computere, în care personaje care vor să imite fiinţe omeneşti (în treacăt vorbind, parcă progenituri ale lui Frankenstein, a căror vedere te fac să simţi sloiuri de gheaţă pe spinare), se împuşcă pe la cotloane, într-o imitaţie de realitate sinistră, se pândesc, se lichidează cu îndemânare, dând privitorilor lecţii de ce trebuie să faci ca să devii un profesionist al crimei. Copiii vin de la şcoală (dacă sunt elevi silitori şi s-au dus la şcoală), îşi aruncă ghiozdanele într-un colţ, se instalează în faţa computerelor şi încep să-şi pună la treabă micii monştri criminali. Nu vorbesc de progeniturile unor familii dezmembrate, asocial. Nu, vorbesc de copiii unor părinţi pentru care familia mai are încă o semnificaţie intangibilă. Vorbesc de cazuri concrete, cunoscute. Şi, iarăşi mă mir, nici unul dintre sufletele sensibile nu protestează, nu suflă nici un cuvinţel. Nu mai vorbesc nici de scenele reale, pe care le transmite televiziunea, de accidentele catastrofale, de maşinile şi trenurile făcute praf, în rămăşiţele cărora decedează atâţia oameni, de criminalii prinşi şi duşi la poliţie, ale căror fărădelegi se detaliază. (Fără doar şi poate, televiziunea trebuie să-şi îndeplinească rolul de informator şi nimeni nu poate pretinde să se trăiască într-o lume în care realitatea să fie ascunsă !) Dar, iarăşi se pune întrebarea: oare de ce nu se ridică nici una dintre vocile binefăcătorilor copiilor? În schimb, s-au auzit proteste la adresa unor cărţi de religie în care apărea, pare-mi-se, imaginea unei fetiţe bolnave, care, comenta cartea, nu-şi făcuse rugăciunile. Ei, da, asta zic şi eu, asta este, într-adevăr, o scenă de groază de care copiii trebuie feriţi. Concluzie, cărţile de religie trebuiesc scoase din circulaţie, fiindcă sperie copiii. Ea, religia este vinovată că atâţia copii sunt timoraţi! Bunăstarea lor psihică este primejduită de cărţile de religie şi, în general, de predarea religiei, pentru că aceasta cere copiilor să nu facă rele, să nu-şi ucidă colegii (cum s-a întâmplat de curând cu un băieţel de vreo doisprezece ani, care l-a ucis în bătaie pe un coleg), să nu vină cu arme de foc la şcoală, unde să-i lichideze în masă pe ceilalţi elevi (fapte repetate în diverse şcoli europene şi americane cu reputaţie, nu unele oarecare, din vreo urbe uitată), pentru că „te vede Dumnezeu“. Aşa ni se spunea când făceam câte o boroboaţă şi priveam cu sfială la icoană, pentru că, de acolo, eram priviţi mustrător, după cum ni se părea. Pentru că eram sfătuiţi să fim cinstiţi, politicoşi, să învăţăm şi să facem bine celorlalţi. Pentru că libertatea nu era înţeleasă ca un dezmăţ în care totul este permis: „De Dumnezeu nu mă tem şi de oameni nu mă ruşinez“. Iată ce cuvinte se potrivesc pe frontispiciul lumii noastre. În definitiv, de ce numai la intrarea în Infernul lui Dante să existe un avertisment care caracterizează ceea ce urmează dincolo de porţi? „Voi ce intraţi…“ Tot ce ne-ar aminti de virtute, de responsabilitate, de legi morale care, odinioară, alcătuiau temelia vieţii, trebuie exclus! Mai avem de ce să ne mirăm? Da, te miră un singur lucru: cum de aceşti mari binefăcători ai omenirii, aceşti apărători ai libertăţii nu cer să se şteargă fresca de pe peretele Voroneţului. Reprezentarea iadului, reflexie murală, care spune mai mult decât cuvintele, ar trebui ştearsă! Doamne fereşte!, vin copiii cu părinţii lor în vacanţă şi se sperie! Trăiască inconştienţa şi naivitatea ridicolă cu care unii şi închipuie că pot masca pasiunea distructivă cu ţintă atât de clară!