Sagrada Familia

Nu poţi trece prin Barcelona fără a vizita Sagrada Familia, celebra catedrală construită de Gaudi, care a provocat cele mai aprinse controverse. Arta arhitectului spaniol este greu de definit. Sagrada Familia pare o improvizaţie uriaşă, o schiţă nefinisată, pe care arhitectul n-a aşternut-o pe hârtie, ci a ridicat-o în mărime naturală. Pentru cei obişnuiţi cu construcţii definitive, cărora nu li se mai poate adăuga nimic, sugerând că s-a atins perfecţiunea formelor şi dimensiunilor, înfăţişarea, aş numi-o şovăitoare, a monumentului pare a declara că nu poate atinge nicidecum o formă pe deplin încheiată, că tot timpul se mai poate corecta ceva, că ceea ce sugerează este imperfecţiunea umană. Poate că arhitectul a dorit să mărturisească, în limbajul pe care-l cunoştea cel mai bine, că omul nu poate atinge desăvârşirea, că încearcă să preamărească atotputernicia Domnului cu stângăcia care îl caracterizează? Poate că este o formă sublimă de modestie, de smerenie, de conştiinţă a insuficienţei noastre?

Oricum, Gaudi nu se integrează în mentalitatea şi stilul contemporan, căruia în afară de calităţile utilitare nu i se poate descoperi nimic care să trezească reverii artistice. „Un zgârie-nori nu este altceva decât o catedrală pentru oameni care cred în bani şi nu în Dumezeu“, se pare că ar fi spus el. Ruiz Zafons, translatorul care l-a întovărăşit, relatează că, fiind chemat în America pentru a clădi acolo un zgârie-nori înalt de 360 m, pentru ca sponsorul să-i finanţeze în schimb terminarea catedralei din Barcelona, după o întrevedere cu acesta, Gaudi s-a retras singur într-o biserică, unde s-a rugat îndelung. Apoi şi-a luat înapoi planurile de construcţie şi s-a întors în Spania: „Dumnezeu nu se grăbeşte şi eu nu pot plăti preţul care mi se cere“.

Repet: oare poţi să încerci a explica ciudata concepţie arhitecturală prin aspiraţia sa de a contrazice pe constructorii care în cursul secolelor s-au străduit să demonstreze că pot atinge perfecţiunea? Şi-au dat frâu liber ambiţiei? Au fost mânaţi de un sentiment religios sincer? Fără îndoială, opera lor mărturiseşte mult. A slăvi pe Domnul nu se poate face decât cu o credinţă puternică. Ne-o spune pictura de la Voroneţ, armonia impecabilă a Mănăstirii Horezu, graţia bisericii de la Densuş, pe care numai convingerea prezenţei transcendentului o poate da, grandoarea Domului din Köln, felul desăvârşit în care mănăstirea de la Mont Saint Michel pare a creşte direct din mare şi câte altele. Poate că Gaudi a încercat să fie original. Dar nu numai atât. După cele spuse de el mai sus, începem să-l privim altfel. Nedesăvârşirea căutată a liniilor sugerează cuvintele Evangheliei: „cred, Doamne, ajută necredinţei mele“… „aşa e, Doamne, dar şi câinii mănâncă firmiturile ce cad de la masa stăpânilor“…

Poate că acesta este sensul Catedralei Sagrada Familia, care ni se descoperă astfel ca o mărturie a unei profunde religiozităţi. Câteva generaţii l-au învinuit pe Gaudi de superficialitate. Începem să credem că în arhitectura lui se poate descifra altceva. Şi ar trebui să nădăjduim că se va mai naşte un Gaudi, care să-şi supună măiestria convingerii că ni s-a îngăduit să-L mărturisim pe Dumnezeu cu luciditatea smereniei.

De aceea Sagrada Familia este o lecţie pentru cei ce o vizitează. Un memento al necontenitei noastre osteneli în drumul către mântuire. Şi ne ajută să reflectăm la ceea ce mulţi dintre noi au uitat sau nu vor să-şi amintească: pretutindeni în Occidentul pe care-l slăvim necondiţionat şi încercăm să-l imităm, există mărturii, durând peste secole, ale strădaniei omului de a recunoaşte perenitatea legăturii cu Dumnezeu.

Noi importăm cu entuziasm lipsa de moralitate, dezmăţul unei toleranţe rău înţelese pe care-l propagă unele medii, lipsa de pudoare, glorificarea unui aşa-numit liberalism, sinonim cu promiscuitatea, pe care nişte biete minţi „moderne“ îl admiră. Acesta e adevăratul semn de civilizaţie occidentală pe care o preaslăviţi, iubiţi compatrioţi cu fumuri de „rafinament intelectual“? În schimb, refuzăm să vorbim despre oraşele catedralelor, de semnificaţia nenumăratelor oraşe ale catedralelor, pe care nu le pot enumera aici pentru că nu mi-ar ajunge spaţiul disponibil? De ce nu împrumutaţi în întregime tradiţiile, obiceiurile, modul de viaţă, respectul pentru cuvântul dat, seriozitatea acelui Occident pe care îl preaslăviţi? De ce ignoraţi ceea ce este bun în el şi remarcaţi numai aspecte pe care oamenii de calitate de acolo le dispreţuiesc?

De ce astăzi, când Biserica Ortodoxă Română se străduieşte să construiască catedrala care ne va aduce în rândul oraşelor europene de prestigiu, mărturisind nu numai dorinţa de a ridica un monument turistic mult vizitat, dar şi faptul că poporul român este un popor creştin într-o proporţie impresionantă, rar întâlnită prin alte locuri, inventaţi tot felul de pretexte rizibile, care nu înşală pe nimeni, pentru a vă împotrivi? Lăudaţi toleranţa, democraţia Europei? Acolo, unde fiecare poate crede chiar şi în Dumnezeu, dacă simte nevoia? Daţi dovadă de toleranţă, de democraţie, de adevărat liberalism şi lăsaţi omenirea să-şi ridice şi la noi lăcaşul, să-L slăvească pe Dumnezeu, aşa cum vrea ea.

Poate că, şi în altă extremă a Europei, un arhitect de dimensiunile morale şi artistice ale lui Gaudi va înălţa o catedrală pentru cei care cred în Dumnezeu şi nu pentru cei care cred în bani, aşa cum a spus marele arhitect spaniol.