Salvatorul românităţii transilvane

"Vremurile mari nasc oameni mari." În preajma anului revoluţionar 1848, în care astrologii consideră că pământul s-ar fi găsit într-o conjunctură astrală deosebită, împreună cu soarele şi alte "stele de pază" ale acestuia, cum le zicea poetul, a trăit şi Anastasiu Şaguna, născut la Mişcolţ, pe atunci localitate românească din Ungaria (la 20 decembrie 1808/1 ianuarie 1809). Strămoşii lui proveneau din Moscopole, metropola aromânilor, distrusă de albanezii musulmani în 1769. Aromânii s-au stabilit în Imperiul Austriac după 1699 (Pacea de la Karlowitz), ca negustori ai turcilor, organizaţi în Companiile de comerţ levantin, împreună cu negustori greci, armeni şi români (din Ţara Românească şi Moldova), la început în marile oraşe (Viena, Budapesta, Sibiu şi Braşov). Cei care au venit în legătură directă cu românii din Imperiul Austriac, s-au transformat în mari susţinători ai cauzei naţionale, devenind, datorită situaţiei lor economice prospere şi obţinerii cetăţeniei austriace, chiar conducătorii românilor, care au fost lipsiţi de orice drepturi până la Marea Unire, cu excepţia celor care s-au lepădat de neamul şi de credinţa strămoşească.

Mulţi aromâni au devenit preoţi ortodocşi, sămânţa lor păstrându-se până în zilele noastre, dar şi călugări cu diferite grade ecleziastice. În momente cumplite pentru naţia română şi pentru ortodoxia din imperiu, care se găseau la un pas de pieire, din cauze externe, dar şi din vrajba internă creată de "ruperea bisericii", neajutaţi de nimeni, preoţii ortodocşi au decăzut la rangul de simpli ţărani, fără lăcaşuri de cult, fără cărţi de slujbă şi fără nici o pregătire. Este vremea în care Bunul Dumnezeu s-a îndurat, după atâtea suferinţe, să-l trimită aici pe salvatorul credinţei noastre, pe Mitropolitul Andrei Şaguna, pe salvatorul românităţii din Imperiul Austriac.

Cu crucea într-o mână şi cu cartea în cealaltă, vrednicul slujitor al Bisericii, după multe lupte, cu înfrângeri repetate, dar şi cu victorii, a reuşit marea minune de a-i uni pe români şi de a-i conduce, pe drumuri, numai de el ştiute, spre izbândă, în faţa unor forţe străine copleşitoare, cu jertfe, fireşte, dar şi cu mari speranţe şi bucurii. A reuşit să ridice, sub oblăduirea sa, peste cincizeci de biserici, o parte dintre ele, cele "de piatră", păstrându-se până astăzi în zona Hunedoarei, Sibiului şi Făgăraşului. Dar tot în vremea lui au fost construite şi mai multe case parohiale pentru preoţii cărora le-a hărăzit o altă soartă. A înfiinţat opt sute de şcoli săteşti, tot în preajma bisericilor, încetăţenindu-se de atunci termenul de "dascăl" (slujitor bisericesc) şi pentru învăţător.

S-a ocupat însă şi de învăţământul bisericesc, înfiinţând Institutul Teologic-Pedagogic din Sibiu pentru preoţi, dascăli şi învăţători, dar şi celebrul liceu din Braşov care îi poartă numele. La tipografia eparhială au fost publicate în vremea lui aproape două sute de manuale şi cărţi, printre care şi celebra Biblie a lui Şaguna (1856-1858), cunoscutele Calendare, ca îndrumătoare bisericeşti, ziarul "Telegraful român", care apare până astăzi, şi numeroasele sale cărţi, începute din tinereţe, cu una dintre primele gramatici româneşti (Gramatica valachica, 1843), Elementele dreptului canonic (1854), Teologia pastorală (1857), Istoria bisericii ortodoxe (1860) şi multe altele. Nu este de mirare că în 1871 Mitropolitul Andrei Şaguna a fost ales membru de onoare al Societăţii Academice Române, viitoarea Academie Română (1879), după ce, în 1861, Şaguna însuşi înfiinţase la Sibiu "academia populară" a românilor ardeleni: Asociaţiunea Transilvană pentru Literatura Română şi Cultura Poporului Român - ASTRA, din care au făcut parte toţi marii cărturari români din Transilvania. ASTRA a fost dizolvată în 1950 printr-un H.C.M. semnat de Gh. Gheorghiu-Dej. H.C.M. 399/1950 este considerat valabil şi astăzi şi împiedică revendicarea patrimoniului Asociaţiunii.

Dar cel mai important merit al Mitropolitului Andrei Şaguna a fost contribuţia lui decisivă la salvarea românilor din Transilvania, Bucovina şi Banat, pe care i-a unit în vederea alcătuirii unui "ducat al românilor", la care să fie alăturate şi districtele învecinate ale Ungariei, şi românii din Serbia. Şaguna nu s-a oprit însă aici şi, după relatarea comitelui sas Franz Salmen, intenţiona "crearea unui Imperiu daco-roman", al românilor de pretutindeni, din nordul Mării Negre până în Pannonia şi din Carpaţi până în Pelopones. Cert este că idealul acesta era pe atunci realizabil, populaţia română fiind încă majoritară.

La rugăminţile noastre, ale românilor ardeleni şi ale macedo-românilor, Mitropolitul de astăzi al Ardealului, Laurenţiu Streza, consideră că numele lui Andrei Şaguna ar trebui trecut în calendarul sfinţilor români.

Ce-ar putea să mai însemne pentru noi sfinţirea lui Andrei Şaguna? Nu ştiu dacă ni s-ar şterge atunci necazul ce de mult ne petrecea, cum zice poetul nostru, dar între stelele de pază suntem siguri c-am avea şi noi o stea!