Sâmburi

Miezul verii îmi plăcea cel mai mult. După el veneau, în ordine, miezul pepenelui, miezul pâinii, miezul nopții, miezul vieții și miezul sâmburelui de caisă.
Vara era cel mai mare sâmbure dintre toți, nu puteam să-l sparg cu piatra. Se desfăcea, însă, singur în două, și doar ajutat de alți copii reușeam să-i scot afară miezul. Era la fel de fierbinte ca miezul pâinii, pe care o cocea mama în cuptor. N-aveam răbdare să se ră­cească, îl duceam așa fierbinte la gură.
Câteodată, când ne lipsea pâinea, puneam miez de vară pe masă. Ne prindea uneori miezul nopții mâncând. Stă­team toți trei, adică eu, mama și tata, la măsuța cu trei picioare, în ­mijlocul curții.
Mai venea câte-o stea de pe cer și se așeza cu noi la masă. Mama îi punea și ei să mă­nânce.
Nu te rușina, zicea, ia și gustă!
Să nu fi văzut cine a venit, puteai crede că este vreo femeie de prin vecini.
Miezul nopții era atunci când auzeam cântând cocoșul, care semăna cu miezul pepenelui, dar numai la culoare. Cocoșul din pepene, așa îi ziceam noi miezului, spre deosebire de celălalt, nu se speria niciodată de cuțit. Și nici nu fugea toată ziua după găini!
N-am aflat nici până acum după care dintre ei venea cloșca cu pui deasupra curții noastre, poleindu-ne casa cu licărul stelelor din care era făcută!
Despre miezul vieții știu doar că a dispărut înainte să-i simt gustul.
Mi-l închipui la fel de fraged ca miezul pepenelui, la fel de adânc ca miezul nopții, la fel de dulce ca miezul pâinii și la fel de fierbinte ca miezul verii, dac-or fi având unde să încapă toate acestea într-un biet sâmbure de caisă!