Sântion, botezătorul gerului

În calendarul popular sărbătoarea Sfântului Ioan Botezătorul de pe 7 ianuarie este socotită zi mare şi sfântă, spunându-se că acum este serbat „cel mai mare Ion de peste an“. Nănaşul Domnului este şi patronul pruncilor, pe care îi ajută să nu moară nebotezaţi.

Pe vremuri, două practici individualizau această sărbătoare: „Iordănitul“ şi „Cumetria Femeilor“. În seara ajunului Sfântului Ion, băieţii mai mari de 15 ani, numiţi iordănitori, organizaţi în cete, se strângeau la o casă, aici petrecând câteva ore bune. Principala condiţie a intrării în ceata iordănitorilor era ca flăcăii respectivi să fi fost sănătoşi peste an. Şeful cetei îl închipuia, cel mai adesea, pe preotul din sat, acesta având asupra sa o căldăruşă cu agheazmă. Înspre miezul nopţii, iordănitorii luau casele la rând şi, cântând Troparul Botezului, udau cu apă şi ridicau de trei ori în sus pe toţi cei întâlniţi, urându-le să trăiască mulţi ani şi să le fie de bine. Uneori, capul familiei cerea vatafului să-i dea un iordănitor cu care să se ia la trântă, existând credinţa că astfel Sântion îl ajută pe gospodarul respectiv să-şi sporească puterile.

Udarea cu apă se făcea deoarece se considera că în această noapte, la cântatul cocoşilor, se sfinţesc toate apele. Motivaţia tradiţională a acestui obicei rezida în credinţa generalizată potrivit căreia cei udaţi acum vor fi sănătoşi tot anul. Oamenii care nu primeau ceata iordănitorilor, nu aveau scăpare, fiind udaţi a doua zi la ieşirea din biserică. Mai adăugăm şi faptul că tatăl îşi ducea toate odraslele la râu şi le turna trei găleţi de apă în cap, nevasta măritată de curând „bucurându-se“ de aceeaşi trataţie din partea soţului.

Numită altădată şi „Ziua Femeilor“ sau „Ziua Babelor“, sărbătoarea de pe 7 ianuarie era aşteptată mai ales de femei. Îndeosebi nevestele tinere, în noaptea dinspre Sfântul Ion se adunau în cete cuprinzând de la 7 la 30 de persoane, în casa uneia dintre ele sau la crâşma satului şi „făceau chefuri şi jocuri fără bărbaţi“, aceste petreceri fiind numite „Cumetria“ sau „Tontoroiul Femeilor“. Practica nu permitea prezenţa bărbaţilor, socotindu-se că „aceasta este ziua când femeia e tot aşa de mare sau chiar mai mare decât bărbatul“; tocmai de aceea, bărbaţii nu aveau voie să le facă nici o observaţie, chiar dacă erau lăsaţi flămânzi pe 7 ianuarie!

Uneori, femeile mergeau din casă în casă cu o căldare plină cu apă, stropind oamenii cu busuioc, imitând astfel umblatul preotului cu botezul, lucru strict interzis de biserică, dar practicat cu perseverenţă sute de ani. Toate femeile erau obligate să vină la petrecere cu mâncare, băutura urmând a fi cumpărată; de băutură se mai făcea rost şi de la cei întâlniţi pe drum, care, pentru a scăpa de udat şi de aruncatul în sus, promiteau orice.

În general, ziua Sfântului Ion se serba prin petrecere mare şi veselie. Se credea că cine nu se veseleşte în această zi va fi trist tot anul; mai ales cei care poartă numele sfântului îşi invită rudele şi prietenii la petrecere, prin Banat spunându-se că astfel îl „sântuiesc pe Sânt Ion“. Din păcate, astăzi, aceste petreceri degenerează în adevărate beţii şi orgii alimentare, aniversarea oricărei zile onomastice nemaiavând aproape nimic sfânt.

Familiile care aveau morţi cu numele Ion sau Ioana obişnuiau să facă praznice, dând de pomană săracilor. În sfârşit, se credea că botezând gerul, Sântion reuşeşte să-l mai înmoaie; cei care pot să se tăvălească prin zăpadă e bine să o facă, fiind astfel feriţi de boli, în special de friguri.

În final, putem afirma că sărbătoarea Sântionului este într-o strânsă legătură cu cea a Bobotezei, cuprinzând rituri arhaice de purificare a spaţiului, oamenilor şi animalelor cu ajutorul apei, veselia fiind cuvântul de ordine şi starea cea mai recomandată în timpul acestei mari sărbători. La Mulţi Ani sănătoşi tuturor celor puşi sub protecţia Sfântului Ioan!