Sărbătoarea nu este individuală, ci comunitară

Din felul în care se purtau ucenicii și Apostolii Domnului Iisus Hristos, învățăm și noi ce înseamnă a ține o sărbătoare. Iată cum au reacționat ei la evenimentul Înălțării Domnului: „Și pe când îi binecuvânta, S-a despărțit de ei și S-a înălțat la cer. Iar ei, închinându-se Lui, s-au întors în Ierusalim cu bucurie mare. Și erau în toată vremea în templu, lăudând și binecuvântând pe Dumnezeu. Amin” (Luca 24, 51-53). Îi vedem așadar pe ucenici mergând împreună la biserică, la aceeași biserică, nu unul într-o parte, altul într-alta, ca să se roage. Iată cum se bucurau împreună rugându-se ucenicii Domnului, nu fiecare separat la casa lui sau la biserica lui.

Astăzi ne ispitește individualismul, încât ori nu mai mergem deloc la biserică, ori mergem, dar oriunde altundeva, numai în parohia noastră nu. Unii motivează că nu au ce să caute în parohia lor, pentru că e plină de ipocriți și preotul este tartorul absolut. Despre aceștia, Teolipt al Filadelfiei spunea: „Dacă dispre­țuiești un preot, dacă întorci spatele unui preot, dacă nu cinstești un preot, ai nesocotit pe Hristos: «Nu pe tine, ci pe Mine m-au nesocotit, a zis Dumnezeu lui Samuel» (1 Rg. 8, 7)” („Despre viața ascunsă în Dumnezeu: cuvinte duhovnicești, imne și scrisori”, Editura Deisis, Sibiu, 2010, p. 128). Harul lui Dumnezeu lucrează și prin preoții nevrednici spre folosul turmei: „Căci zice Domnul: «Preotul și cărturarii au șezut pe scaunul lui Moise. Deci toate câte vă spun preoții să le faceți, faceți-le, dar să nu faceți după faptele lor, căci spun, dar nu fac» (Mt. 23, 2-3). Vezi cum ni s-a poruncit să nu respingem învățătura păstorilor ortodocși din pricina vieții lor nepăsătoare?” (Op. cit., p. 130).

Sunt însă și unii care, „vinovați de păcate, din pricina ușurătății reale sau închipuite a preotului, se întorc de la harul lui Dumnezeu Care-i mântuiește, fug de casa lui, lasă bisericile ca pe niște case comune și petrec în piețe, în teatre, în târguri, în cârciumi și în alte ocupații rele” (Op.cit., p. 148).Știm cu toții despre petrecerile lumești de sărbători, care practic ajung să golească bisericile. Omul lumesc profită că este liber de sărbătoare nu pentru a prăznui împreună cu parohia în duh de rugăciune la biserică, ci pentru a mânca, a bea și a se distra el cu ai lui.

Mersul prin biserici

Alții ascultă de glasul care îi cheamă la biserică, dar aleg drumul greșit al vagabondajului duhovnicesc – mersul prin biserici. Ei aleg să meargă după alt păstor, însă și după acesta până la o vreme, când îl lasă pentru altul despre care aud că are o faimă și mai mare. Se împart în tabere sau grupuri, ca odinioară când Sfântul Apostol Pavel îi certa pe cei care își spuneau că sunt unii ai lui Apolo, alții ai lui Pavel (1 Corinteni 3, 4).

Acești credincioși, când pleacă din comunitate spre alte parohii, se expun unor situații, cel puțin la început, ingrate: sunt niște străini. Oamenii îi judecă pentru ne­statornicie. Se vor alipi greu la noua comunitate, și aceasta numai în măsura în care vor fi nelipsiți de la slujbe și se vor implica în problemele acelei parohii. De multe ori, din cauza drumului de parcurs, avântul acestor credincioși se stinge și vor mai ajunge în acele locuri doar ocazional. În acest timp, parohia, aflată, de obicei, la doi pași de ei, le rămâne străină. Încerci și un sentiment de jenă când dai ochii cu părintele paroh, care nu te cunoaște decât din priviri și despre care știi numai din auzite câte ceva, și acelea, oricum, nu de laudă. Poate să te și întrebi în sinea ta de ce totuși nu mergi la parohia de care aparții, însă, de rușinea că nu ai fost până acum, cedezi ispitei de a nu mai merge deloc.

Slujbe, dar și implicare în viața parohiei

Îngrijorător este când și membrii fideli parohiei, care vin la aceeași biserică duminică de duminică, se comportă câteodată ca și când ei înșiși ar fi niște străini veniți dintr-o altă parohie, atunci când intră în biserica lor. Nu vin decât să asculte slujbele, să se revadă și să plece acasă cât mai repede. Biserica este pentru ei doar un loc de întâlnire cu ceilalți, eventual niște nesuferiți, cărora le întorci spatele când îi vezi. Și aceasta, pentru că le lipsește conștiința comunitară. Cum spunea Gheorghios D. Metallinos: „Când parohia va dobândi cunoașterea adevăratei rațiuni a existenței ei, atunci va înceta să fie un loc de întâlnire ocazională și va deveni centrul absolut al întregii ei vieți” (Parohia – Hristos în mijlocul nostru, Editura Deisis, Sibiu, 2004, p. 158).

Bine este că merge omul la biserică, totuși misiunea parohiei nu se reduce la prestarea de servicii religioase. „Scopul parohiei – continuă Metallinos - este să conștientizeze faptul că «bunulcreștin» e un membru viu al Bisericii locale, ceea ce se măsoară cu frecvența participării lui la dumnezeiasca euharistie și, în general, la cult, dar și cu răspunsul lui la viața parohiei și la nevoile ei (nevoile membrilor ei)” (Op. cit., p. 110). Prin urmare, nu va fi un membru viu al parohiei cel care merge din biserică în biserică pentru a urmări slujbe, ca la teatru, și nu se alipește de nici o comunitate pentru a-i cunoaște nevoile și a se putea implica în duhul frățietății.

Părintele profesor David Pestroiu sublinia și el importanța mobilizării oamenilor ca să constituie o comunitate vie, cu respon­sabilități conștiente, atât în planul mântuirii personale, cât și în cel al implicării concrete în fapte de întrajutorare sociocomunitară (Liturghie și misiune, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2011, p. 81). Desigur, implicarea excesivă a enoriașilor în îndeplinirea unor diverse sarcini sociale și administrative „le poate genera acestora senzația de rutină, de superficialitate” (Op. cit., p. 113). Ei vor fi încurajați să muncească în folosul ecclesiei, dar să și participe frecvent la Sfânta Liturghie, împăr­tășindu-se, cu vrednicie, cu Sfintele Taine.

Pe de altă parte, aprecia Mitropolitul Emilianos Tiamiadis, chiar și preotul poate cădea în capcana unui activism extrem, în detrimentul vieții spirituale: „Preocupându-se prea mult de turmă, preotul poate ajunge să-și neglijeze propria viață duhovnicească, nu-și mai vede deficiențele și uită să se înnoiască pe sine însuși”. Urmările se văd în entuziasmul scăzut și credința slabă. Sau extrema cealaltă – „o pietate introvertită, centrată pe sine însuși, și o neglijare a turmei încredințate de Dumnezeu”(Preot, parohie, înnoire: noțiuni și orientări pentru teologia și practica pastorală, Editura Andreiana, Sibiu,2015, p. 11).Soluția, după Tiamiadis, atât pentru preot, cât și pentru credincioși, constă în mutarea atenției de la ce să faci și când să faci la cum trebuie să fii în calitate de creștin. De la a face la a fi. Și a fi întru Hristos, trăind experiențe duhovnicești autentice în spațiul eclesial - spațiul privilegiat al comuniunii prin credință, rugăciune și fapte bune.