Sarea pământului

Una dintre cele mai periculoase și înjositoare ispite ale vremii pe care o trăim este cea a medio­crității, a „idealului” omului „mediu”, „egal”.

Acesta a fost idealul tuturor sistemelor totalitare, tuturor sistemelor care au căutat să îl scoată pe Dumnezeu din viața oamenilor și este azi idealul sistemului „globalist-anglo-saxon-sionist-sodomit”.

În locul lui Dumnezeu, acest sistem demonic așază un idol, un om care nu există și nu poate exista. Căci, străin de Dumnezeu, omul este lipsit de sursa vieții, este abandonat în singurătate și părere de sine și în final abandonat pustiului lipsei de nădejde, încarcerat într-o colivie, fie ea și aurită, și abandonat chinului lipsei de libertate spirituală.

Cu tenacitate diabolică este promovată o confuzie grosolană de termeni, se caută a se echivala „egal” și „egalitarism”. Oamenii sunt egali prin faptul că sunt toți lucrul mâinilor lui Dumnezeu, că sunt făcuți „după chipul și asemănarea Lui”, dar dincolo de asta fiecare om este o persoană unică, având calități unice și menire unică. „Egalitarismul” de care vorbeam caută să elimine această miraculoasă diversitate și să o înlocuiască cu o uniformitate degradantă, cu o mediocritate sordidă, în care din „persoane” unice, oamenii ar deveni indivizi, numere socio-economice. Doar cineva foarte limitat nu va vedea în asta o lucrare demonică!

Cu aceste câteva observații mă voi referi la recenta recu­noaștere canonică a unor sfinți români, recunoaștere făcută, cu puțină vreme în urmă, de către Sinodul Bisericii Ortodoxe Române.

Acest eveniment nu face decât să confirme câteva lucruri. El confirmă că întotdeauna, în orice circumstanțe, lucrarea lui Dumnezeu în lume și pentru mântuirea oamenilor are loc. Se dovedește iarăși că întotdeauna și în orice circumstanțe, această lucrare se face prin oameni, prin sfinți. Se mai dove­dește iarăși că întotdeauna și în orice împrejurare „biruie gândul”.

Această hotărâre a Bisericii Neamului Românesc a stârnit firească și unanimă bucurie. Această hotărâre a Bisericii ­Neamului Românesc a dovedit din nou că nu trebuie să ne pierdem nădejdea în nici o împrejurare. Când este mai greu, atunci Dumnezeu este mai aproape ca niciodată.

Dar iarăși, nu întâmplător, s-au ridicat câteva glasuri care caută să maculeze, caută să introducă speculații politice în lucrarea lui Dumnezeu. Sunt glasurile celor care se consideră pe sine cu mult mai mult decât sunt. Sunt glasurile celor care au arătat din nou și din nou și spre veșnica lor osândă că nu au frică și rușine, nici de Dumnezeu și nici de oameni. Iar cele spuse de ei azi sunt în fioroasă consecvență cu cele ale înain­tașilor lor care spuneau: „Dacă Îl eliberezi pe Acesta, nu eşti prieten al Cezarului. Oricine se face pe sine împărat este ­împotriva Cezarului” (Ioan 19, 12). (Și să nu uităm, există nelegiuiri care ating lumea în totalitatea ei și ele nu vor fi iertate.) Dar, în ultimă instanță, acestea nu sunt decât schelălăituri neputincioase ale necuratului.

Sfinții, azi așezați în calendarul bisericesc, sunt dovada lucrării necontenite a Sfintei Treimi în lume. Și mai este ceva.

Printre oameni există o sare a pământului care împiedică mereu istoria să se scufunde cu totul într-o constrângere, într-o robie sufocantă. Persoane izolate știu din instinct ce este libertatea. Mereu apare asemenea neam de șoimi sau de vulturi pe care-i recunoaștem chiar și în spatele rețelelor de sârmă ghimpată sau în spatele zăbrelelor de pușcărie.

Sfinții sunt „sarea pământului” pentru care lumea este ținută în ființă ieri, azi, întotdeauna.