Satul în care m-am născut

Orice așezare își are începuturile ei. Uneori, acestea se pierd în lumina de dincolo de negura vremurilor. Dar și atunci când anii pecetluiesc trecerea timpului - și cu eforturi și îngăduință pot fi numărați - începuturile așezării rămân încă învăluite în veșmântul tainei născute din veșnicie. Satul în care m-am născut nu face excepție - și mărturisesc că mi-e greu să descifrez taina care l-a făcut să reziste. Nu se știe de unde și când au venit primii locuitori. Adevăr este că trebuie să fi fost oameni ai urcușului și ai nevoinței. Altfel nu și-ar fi găsit liniștea și tihna tocmai aici; adică acolo, pe strâmtele platouri ale înălțimilor, unde se ajunge greu - numai Dumnezeu știa de ei. Acolo, adică aici, și-au cultivat graiul și portul moștenit - poate de la daci, poate de la romani, poate de la ambele străvechi popoare - și și-au practicat credința în Hristos (și ea însămânțată de Sfântul Apostol Andrei pe un teren prielnic, pregătit anume, din timp).

Nu o dată, ci de mai multe ori, după ce am aflat de viața monahală, trecând pe la mănăstiri, am avut senzația că viața satului meu pulsa într-o atmosferă de mănăstire, animată de duhul bunătății, ascultării, slujirii lui Dumnezeu și semenilor, de duhul rugăciunii neîncetate. Se respectau cu mare grijă rânduielile sfinte; răsăritul și apusul soarelui îi găseau pe oameni privind cerul, spre a ști ce zi de muncă îi așteaptă, pe care nu pregetau s-o ducă la bun sfârșit. În sărbători, focul nu ardea în vatră: toți, de la mic la mare, erau adunați în jurul Sfântului Altar, din care iradia focul sfânt al Credinței; nu întâmplător preoții își dau binețe în Altar cu urarea „Hristos în mijlocul nostru!” (ardentele cuvinte venind de la Sfântul Ioan Gură de Aur). Nimeni nu lipsea de la această Sfântă Împărtășanie, de la acest Ospăț al Credinței (cum avea să sintetizeze, expresiv, mai târziu, momentul Părintele Teofil Părăian).

Satul meu era/este un loc primitor, deși, fiind zidit atât de departe și de sus, rar venea cineva străin; dar când se întâmpla, era binevenit și ospătat ca un frate. Picior de răuvoitor nu a călcat acest pământ. Hoarde profanatoare nu au ajuns până aici, atât datorită inaccesi­bilității, cât și ocrotirii divine.

Despre aceste plaiuri, adevărate guri de rai, au scris oameni de seamă ai locului. Amintesc pe academicianul Dinu Giurescu, evocând cu drag și recunoștință oamenii vastului ținut Chiojdu (de care ține și Cătiașul meu), locul de naștere al bunicului său, Constantin Giurescu, și pe mai tânărul Florentin Popescu, scriitor care, cu aceeași dragoste, glăsuiește în poemele sale despre aceste minunate locuri care, după cum spune Magda Ursache, „i-au întreținut pasiunea pentru călătorii: de pe picioarele de plai și gurile de rai din munții Buzăului până la Ninive, din vatra Mioriței până în Babilon... mergând pe drumurile lui V. Voiculescu, în zona Pârscov, Florentin Popescu o fi văzut lostrița din râul Bălăneasa, plaurul plutitor din lacul Mocearu, focul viu de la Lopătari, poate și peștera Agaton”.

Printre cei care s-au întâlnit cu satul meu avea să fie și scriitorul Ion Andreiță, călător cândva în Tibet, care, uimit ca-n fața Everestului, scrie despre Cătiașu: „Undeva, în Munții Buzăului, aproape de Siriu, pe o spinare de stâncă botezată cu pământ, atârnând de toartele cerului, sprijină veșnicia câteva zeci de case, care mai adunate, care mai răzlețe, după cum s-au rostogolit zarurile lui Dumnezeu. Pâlcuri de copaci, rare parcele de fâneață - și o pădure care se deschide exact din piscul ultimei case. Locul respiră o frumusețe profundă, dar și un mister dătător de fiori. Ca și oamenii - enigmatici, cu vorbă puțină și înțelegere din priviri, din gest, din semne ale timpului numai lor cunoscute. Se pare să se fi retras aici, de demult, de pe când barbarii grăpau pământul lumii în căutarea Romei. Sau poate Însuși Dumnezeu l-a așezat pe aceste pridvoare înalte, ca să fie mai aproape de El. Oamenii aceștia nu sunt obișnuiți cu călătoriile și, până nu demult, nici calea judecăților prin tribunale n-o cunoșteau. Preotul și învățătorul erau, sunt încă, judecătorii lor, călăuzitorii lor. Un mister rămâne și numele - Cătiașu -, ca și balada care l-a putut justifica. Altfel spus, Cătiașul este unul din cele cinci sate ce alcătuiesc comuna Chiojdu, din județul Buzău. Dar dacă, mai obosite, cele­lalte patru sate se întind, caracatiță, pe o su­prafață cât de cât plană, Cătiașu a urcat cinci kilometri spre piscul muntelui. «Cloșca-mamă Chioju cu cei patru pui» s-au oprit la o altitudine de 600 de metri în vreme ce vulturul Cătiașu s-a avântat la 1.400 de metri (la aceeași cotă cu Sinaia!). În preajma Cătiașului, tronează Lacul Vulturilor și poarta vânturilor. Până la Cătiașu se ajunge pe jos, călare sau cu căruța. Drumul îngust, butucănos, piatră gata oricând să-ți fure piciorul. Urmărit când de o parte, când de alta de trovanți uriași ca niște plăieși în veghere. Trovanți-enigmatici ca statuile din Insula Paștelui: frați de cruce cu trovanții din Costeștii Hurezului”.

În această atmosferă, adesea zilele păreau nesfârșite, oferind posibilitatea câte unui răgaz de aduceri-aminte. Într-un astfel de moment am găsit-o pe bunica stând pe prispa casei, privind în zare, spre un apus misterios, în care cerul îndepărtat era cuprins de flăcări. Am întrebat-o ce s-o fi întâmplat, ce-o fi luat foc în partea aceea de lume. Cu privirea blândă, mi-a spus că acolo, departe, este locul de unde soarele se adapă cu lumină, pentru a răsări cu ace­eași putere în fiecare zi. Am crezut-o pe bunica; nu doar pentru că eram copil, ci și pentru că observasem că ea avea totdeauna dreptate. Anii au trecut „ca nouri lungi pe șe­suri”, cum a spus Poetul - iar mai târziu, mărindu-mă, am descoperit cu uimire poezia lui Mihai Eminescu „La steaua”. I-am citit-o și bunicii - și parc-o văd ascultând, cu mâna dusă sfios la gură: „La steaua care-a răsărit/ E-o cale-atât de lungă/ Că mii de ani i-au trebuit/ Luminii să ne-ajungă”...

... Astăzi, casele învechite odihnesc sub razele aceluiași soare. Multe au lacăte pe porți și scânduri în ferestre. La altele, mai scârțâie o ușă, se mai aprinde o fereastră. În sat sunt mai puțini oameni decât case.

Acum, la vreme de singurătate și pandemie, am trăit o întâmplare care m-a mișcat profund. Duceam binecuvântarea Botezului Domnului, după datini. Rugăciunea cuvenită am rostit-o în curte, în timp ce ai casei se închinau, de la distanța recomandată. O familie măricuță: părinți, bunici, fii, între care și un copil ce nu părea încă de școală. La plecare, l-am auzit pe puști spunându-i fratelui mai mare: „E bine să deschidă preotul poarta casei, că unde nu intră el, casa îmbătrânește”.

 Am ieșit, stăpânindu-mi cu greu uimirea. Mi-am rotit ochii: nu departe, peste drum, câteva case parcă înepuseră să intre în pământ.