Sfânta Scriptură oferă o paletă largă de termeni și înțelesuri, contextualizări și perspective diverse cu privire la raportarea existențială a cuvântului „lege” la realitatea socială, religioasă,
„Sau un sărac a venit la mine și nu l-am socotit”
E seară târziu. Ţi-ai făcut patul. Ai tăi poate dorm. Dacă îi mai ai pe ai tăi cu tine? Poate ești singur. Ți-a intrat în reflex să te rogi înainte de culcare. Se poate vorbi și aici de un reflex. Un reflex al sufletului care, dacă te simte că ai vrea să te eschivezi în seara aceasta - ca și-n altele, poate - sub motivația că ești obosit (și chiar ești adeseori!), îți aduce aminte, discret, că lui nu i-ai dat să mănânce. O face în fel și chip, încât cu greu înțelegi că el, sufletul, e acea adiere lăuntrică, acel imbold delicat care te ia de mână și te duce în fața icoanelor și a candelei aprinse (dacă le ai?!). Nici nu știi când te vezi în genunchi, cu cartea de rugăciuni deschisă la rugăciunile de seară.
Le citești în gând - aproape le știi pe dinafară - și se întâmplă adesea să te oprești la cea de-a treia, către Duhul Sfânt, Mângâietorul. Sfinții Părinți, care au alcătuit-o, te ajută să recapitulezi greșelile săvârșite în acea zi, „cu voie și fără de voie, cu lucrul, cu cuvântul și cu gândul, cu știință și cu neștiință”. Auzindu-le, ți le asumi pe cele cu care tu însuți te-ai împovărat în ziua aceea. Poate că până acum nu înțelegeai ce te făcea să te oprești la această frază: ,,sau un sărac a venit la mine și nu l-am socotit”?
Înţelegi asta măcar o dată în an, primăvara, în Duminica a treia din perioada Triodului, când auzi - dar și asculţi, oare!? - Sfânta Evanghelie vorbind despre Înfricoșătoarea Judecată. Spre deosebire de primele duminici din Triod, în cea de-a treia, Mântuitorul n-a mai folosit nici o parabolă. A vorbit direct despre ceea ce trebuie să facă un creștin ca să-și deschidă calea spre mântuire. Ne spune, într-adevăr, folosind o metaforă, că cei drepți vor ședea de-a dreapta Tatălui, iar cei păcătoși și neîndreptați în viață vor sta de-a stânga. Se exprimă și foarte sugestiv, spunând că această selecție va semăna cu aceea a păstorului care, la stână, desparte oile de capre.
Aflăm, însă, ce avem de făcut în această viață, pentru a ne regăsi dincolo, de-o parte sau de alta. Iată-ne din nou liberi! Am fost liberi să fim într-un fel sau altul. Am fost liberi să ne smerim sau să nu ne smerim, să ne risipim sau să ne pocăim. Am fost adică liberi să fim într-un fel sau altul.
Acum avem altfel de libertate: să facem, sau să nu facem, ce ni se cere, în vederea întâlnirii cu Judecătorul Cel drept, la Parusie. Recomandările sunt, cel puțin aparent, foarte simplu și la îndemâna oricui: să-l hrănim pe cel flămând, să-i îmbrăcăm pe cei goi, să dăm adăpost celor străini, să-i cercetăm pe cei bolnavi, să-i vizităm pe cei încarcerați. Unii poate zâmbesc cu superioritate și ironie: cum, doar, numai atât? Păi, e ușor! Să-nsemne că dacă le faci pe-acestea toate, e cum s-ar zice azi, OK?! O să zâmbești și mai mult când vei auzi: nu toate, măcar una! Auzi Evanghelia: „Întrucât ați făcut unuia din aceștia mai mici frați ai mei, Mie Mi-ați făcut”. Şi „întrucât nu ați făcut unuia din acești mai mici frați ai Mei, nici Mie nu Mi-ați făcut”, zice Domnul!
Spune unuia, deci înțelegem măcar una din aceste fapte. Dar vrei să știi ce se întâmplă într-un caz și în altul? Ei bine, celor dintâi li se va spune: „Veniți, binecuvântații Tatălui Meu, de moșteniți Împărăția gătită vouă la începutul lumii”. Să ne cutremurăm de alternativa în care Judecătorul Cel nemitarnic va zice: „Plecați de la Mine, blestemaților, nu vă cunosc pe voi”. Uriașă, înfricoșătoare libertate: de a fi binecuvântați sau blestemați. Nu judecata în sine este înfricoșătoare, ci libertatea noastră de a opta! O zicală românească exprimă lapidar și profund acest adevăr: „Cum îți așterni, așa vei dormi” - cu aplicare și la somnul de veci!
Așadar, printre altele, astăzi, Doamne, „un sărac a venit la mine și nu l-am socotit”. În acel sărac sunt toți „cei mai mici frați” ai Tăi. Mâna întinsă, ochii care te privesc, cerând ajutor, dar și cu o imensă tristețe, este semenul meu, semenul nostru. N-am prea vrea să semănăm cu el. Etimologia cuvântului a semăna, asemănare, ne incomodează. Iar de aici până la cuvintele fariseului: „Nu sunt ca ceilalți”, ca aceștia, deci, e un pas de gând. Dar, în aceștia, de fapt, Îl vedem pe Hristos Domnul, Care nu Se rușinează de foamea lor, de goliciunea lor, de bolile și de păcatele care i-au privat de libertate. Nu Se rușinează să-i numească „frați” ai Săi.
Întâlnirea cu El, pe scara dintre conștiința noastră și Dumnezeu, ne-o propune Sfânta Evanghelie a Judecății de Apoi, tradusă într-o splendidă metaforă de poetul Ion Minulescu, în poezia „Drum crucial”:
„Pe scara sufletului meu,
M-am întâlnit cu Bunul
Dumnezeu.
Eu coboram, mâhnit, din conștiința mea,
Iar El urca, surâzător, spre ea!...
Și ne-am oprit la jumătatea
scării,
Încrucișându-ne
în clipa-ntâmpinării
Săgețile perechilor de ochi,
ca de-obicei –
Ah! Ochii Lui cum semănau
cu ochii mei!
Pe scara sufletului meu,
M-am întâlnit din nou
cu Dumnezeu –
El cobora solemn din conștiința mea,
Iar eu urcam, surâzător,
spre ea!”