„Sau un sărac a venit la mine și nu l-am socotit”

E seară târziu. Ţi-ai făcut patul. Ai tăi poate dorm. Dacă îi mai ai pe ai tăi cu tine? Poate ești singur. Ți-a intrat în reflex să te rogi îna­inte de culcare. Se poate vorbi și aici de un reflex. Un reflex al sufletului care, dacă te simte că ai vrea să te eschivezi în seara aceasta - ca și-n altele, poate - sub motiva­ția că ești obosit (și chiar ești adeseori!), îți aduce aminte, discret, că lui nu i-ai dat să mănânce. O face în fel și chip, încât cu greu înțelegi că el, sufletul, e acea adiere lăuntrică, acel imbold delicat care te ia de mână și te duce în fața icoanelor și a candelei aprinse (dacă le ai?!). Nici nu știi când te vezi în genunchi, cu cartea de rugăciuni deschisă la rugăciunile de seară.

Le citești în gând - aproape le știi pe dinafară - și se întâmplă ade­sea să te oprești la cea de-a treia, către Duhul Sfânt, Mângâie­torul. Sfinții Părinți, care au alcă­tuit-o, te ajută să recapitulezi greșelile săvârșite în acea zi, „cu voie și fără de voie, cu lucrul, cu cu­vântul și cu gândul, cu știință și cu neștiință”. Auzindu-le, ți le asumi pe cele cu care tu însuți te-ai împovărat în ziua aceea. Poate că până acum nu înțelegeai ce te făcea să te oprești la această frază: ,,sau un sărac a venit la mine și nu l-am socotit”?

Înţelegi asta măcar o dată în an, primăvara, în Duminica a treia din perioada Triodului, când auzi - dar și asculţi, oare!? - Sfânta Evanghelie vorbind despre Înfrico­șă­toarea Judecată. Spre deosebire de primele duminici din Triod, în cea de-a treia, Mântuitorul n-a mai folosit nici o parabolă. A vorbit direct despre ceea ce trebuie să facă un creștin ca să-și deschidă calea spre mântuire. Ne spune, într-adevăr, folosind o metaforă, că cei drepți vor ședea de-a dreapta Tatălui, iar cei păcătoși și neîn­drep­tați în viață vor sta de-a stânga. Se exprimă și foarte sugestiv, spunând că această selecție va semăna cu aceea a păstorului care, la stână, desparte oile de capre.

Aflăm, însă, ce avem de făcut în această viață, pentru a ne regăsi dincolo, de-o parte sau de alta. Iată-ne din nou liberi! Am fost liberi să fim într-un fel sau altul. Am fost liberi să ne smerim sau să nu ne smerim, să ne risipim sau să ne pocăim. Am fost adică liberi să fim într-un fel sau altul.

Acum avem altfel de libertate: să facem, sau să nu facem, ce ni se cere, în vederea întâlnirii cu Judecătorul Cel drept, la Parusie. Recomandările sunt, cel puțin aparent, foarte simplu și la îndemâna oricui: să-l hrănim pe cel flămând, să-i îmbrăcăm pe cei goi, să dăm adăpost celor străini, să-i cercetăm pe cei bolnavi, să-i vizităm pe cei încarcerați. Unii poate zâmbesc cu superioritate și ironie: cum, doar, numai atât? Păi, e ușor! Să-nsemne că dacă le faci pe-acestea toate, e cum s-ar zice azi, OK?! O să zâmbești și mai mult când vei auzi: nu toate, măcar una! Auzi Evanghelia: „Întrucât ați făcut unuia din aceștia mai mici frați ai mei, Mie Mi-ați făcut”. Şi „întrucât nu ați făcut unuia din acești mai mici frați ai Mei, nici Mie nu Mi-ați făcut”, zice Domnul!

Spune unuia, deci înțelegem măcar una din aceste fapte. Dar vrei să știi ce se întâmplă într-un caz și în altul? Ei bine, celor dintâi li se va spune: „Veniți, binecuvân­tații Tatălui Meu, de moșteniți Împărăția gătită vouă la începutul lumii”. Să ne cutremurăm de alternativa în care Judecătorul Cel nemitarnic va zice: „Plecați de la Mine, blestemaților, nu vă cunosc pe voi”. Uriașă, înfricoșătoare libertate: de a fi binecuvântați sau blestemați. Nu judecata în sine este înfricoșătoare, ci libertatea noastră de a opta! O zicală românească exprimă lapidar și profund acest adevăr: „Cum îți așterni, așa vei dormi” - cu aplicare și la somnul de veci!

Așadar, printre altele, astăzi, Doamne, „un sărac a venit la mine și nu l-am socotit”. În acel sărac sunt toți „cei mai mici frați” ai Tăi. Mâna întinsă, ochii care te privesc, cerând ajutor, dar și cu o imensă tristețe, este semenul meu, semenul nostru. N-am prea vrea să semănăm cu el. Etimologia cuvântului a semăna, asemănare, ne incomodează. Iar de aici până la cuvintele fariseului: „Nu sunt ca ceilalți”, ca aceștia, deci, e un pas de gând. Dar, în aceștia, de fapt, Îl vedem pe Hristos Domnul, Care nu Se rușinează de foamea lor, de goliciunea lor, de bolile și de păcatele care i-au privat de libertate. Nu Se rușinează să-i numească „frați” ai Săi.

Întâlnirea cu El, pe scara dintre conștiința noastră și Dumnezeu, ne-o propune Sfânta Evanghelie a Judecății de Apoi, tradusă într-o splendidă metaforă de poetul Ion Minulescu, în poezia „Drum crucial”:

„Pe scara sufletului meu,

M-am întâlnit cu Bunul

Dumnezeu.

Eu coboram, mâhnit, din conștiința mea,

Iar El urca, surâzător, spre ea!...

Și ne-am oprit la jumătatea

scării,

Încrucișându-ne

în clipa-ntâmpinării

Săgețile perechilor de ochi,

ca de-obicei –

Ah! Ochii Lui cum semănau

cu ochii mei!

Pe scara sufletului meu,

M-am întâlnit din nou

cu Dumnezeu –

El cobora solemn din conștiința mea,

Iar eu urcam, surâzător,

spre ea!”