Scara de lacrimi

Ce mult îmi plăcea când începea bunica să plângă! Își punea lacrimile la zvân­tat pe frânghia de rufe. Era ­curtea noastră plină ochi de lacrimile bunicii. Mai strecura și mama pe furiș câteva dintre lacrimile ei. Tot așa, pe furiș, șterpeleam și eu câte-o lacrimă, ca să aflu despre cine era vorba în plânsul bunicii.

Erau mici, cât pozele de buletin, lacrimile de pe sfoară. Doar că încăpea în ele mai mult decât un simplu cap de om. Vedeai tot felul de întâmplări înăuntru. Și fel de fel de oameni întregi. Vii și morți. Mortul cel mai des întâlnit era bunicul.

Bunica era femeie bătrână, în vreme ce bunicul dinăuntrul lacrimilor plânse de ea era un om tânăr. Mai tânăr chiar decât tata. Dar mai puțin viu decât el.

Am dat într-o zi de tinerețea bunicii într-o lacrimă. Ba chiar în mai multe. Stătea de vorbă cu bunicul pe prispa casei. După care bunicul s-a lăsat în voia plânsului bunicii, îndepăr­tându-se de casă. Începuse războiul. Într-o altă lacrimă l-am zărit întorcându-se acasă de pe front. Apoi adormind pe câmp cu capul pe un snop de grâu proaspăt secerat. Pesemne că așa era pe vremuri, oamenii foloseau snopii de grâu în loc de pernă, atunci când le venea să moară de somn. Unii mureau chiar de tot.

Ce rău îmi părea că nu prinsesem vremurile acelea. Să-l pot ruga pe bunicul să-și împartă somnul cu mine. Să punem capul pe aceeași pernă. Și să ne învelim cu același cer amândoi. Eu să strâng la piept carul mic, el, carul mare, cu el între loitre, pornind printre lanuri de floarea-soarelui pe ultimul drum.

Aproape că-mi venea să plâng de ciudă. Dar unde să mai încapă și lacrimile mele? Și cine să se uite după aia la ele, așa cum mă uitam eu, ca la niște fotografii de demult, la plânsul înșirat pe sfoară de bunica.

Am auzit mai apoi pe cineva spunând că oamenii pot plânge și de fericire. Ani de-a rândul am căutat o astfel de lacrimă printre cele puse la uscat în curtea noastră. N-am găsit nici la bunica, nici la mama vreuna.

Să fi avut norocul de a muri atunci, mi-ar fi ajuns în câteva clipe sufletul la cer, pășind pe lacrimile lor ca pe-o scară. Și-ar fi putut, îmi dau seama acum, să vină înapoi pe același drum, ori de câte ori și-ar fi dorit asta. Cu condiția ca ele să nu se oprească niciodată din plâns. Bunica s-a oprit prima. Apoi mama. M-am pomenit eu însumi plângând. De bucurie!

Ce nu putuse sufletul meu făceau sufletele lor. Urcau adică la cer, călcând pe lacrimile mele!