Sceptrul Împăratului, Slava Bisericii, nădejde și negrăit ajutor

Nu putem uita cuvintele pe care i le-a adresat lui Petru, care a scos sabia și a tăiat urechea slugii arhiereului: Întoarce sabia ta la locul ei, că toţi cei ce scot sabia, de sabie vor pieri (Matei 26, 52). Mântuitorul a spus însă ceva mai mult atunci: Sau ţi se pare că nu pot să rog pe Tatăl Meu şi să-Mi tri­mită acum mai mult de douăspre­zece legiuni de îngeri? (Matei 26, 53). O legiune era echivalentul a 4.200-6.000 de persoane. Așadar, o aseme­nea pre­zență i-ar fi descurajat pe sol­dații ro­mani, al căror număr nu era pe mă­sură.

Cunoaștem din paginile Sfintei Scripturi că Mântuitorul Hristos a mers de bunăvoie la chinurile pe care le-a suportat și a primit moartea umilitoare pe cruce, care era rezervată făcătorilor de rele.

În Biserica Ortodoxă, Sfânta Cruce este mereu prezentă. Pe lângă nume­roasele sărbători care îi sunt închinate la jumătatea Postului Mare, la 14 sep­tembrie, 7 mai, începutul lunii august, în fiecare zi de miercuri și vineri, cinstim Sfânta și de viață dătătoarea Cruce a Mântuitorului prin rugăciuni, alcătuiri ale imnogra­filor prezente în cărțile de slujbe, prin pomenirea ei la apolisul slujbelor săvârșite, la Sfânta Liturghie, la Lau­de și ierurgii, la Sfân­tul Maslu, la sluj­ba Aghesmei, ori cu alte prilejuri.

Sfântul Apostol Pavel, în Epistola a doua către Corinteni, scrie: Binecu­vân­tat este Dumnezeu şi Tatăl Dom­nu­­lui nostru Iisus Hristos, Părintele în­du­rărilor şi Dumnezeul a toată mân­gâ­ierea, Cel ce ne mângâie pe noi în tot necazul nostru, ca să putem să mân­­gâiem şi noi pe cei care se află în tot necazul, prin mângâierea cu care noi înşine suntem mângâiaţi de Dum­nezeu (2 Corinteni 1, 3-4).

Aceasta este lucrarea Bisericii: de a mângâia pe cei care se află în ne­ca­zuri. Să ne străduim, întotdeauna, să aducem alinare celorlalți. Așa a făcut Apostolul Pavel, întocmai sfătuindu-i pe ucenicii săi; la fel trebuie să facă toți fiii Bisericii, înțelegând taina Cru­cii și importanța faptei bune față de omul aflat în suferință.

Duminica a treia a Sfântului și Marelui Post este un bun prilej să ne aducem aminte de Cel care a purtat Crucea din iubire de oameni față de noi. Cel care voiește să-I urmeze tre­buie să-și ia crucea sa și să fie ascul­tă­tor îndemnurilor dumnezeiești, după cum învață Mântuitorul (cf. Marcu 8, 34).

Dacă vom citi cu atenție în Evan­ghe­lia după Sfântul Ioan, capitolele 2, 15, 16, 19, vom vedea care sunt moti­vele pentru care lumea nu-i iubește pe ucenicii Mântuitorului: Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al său; dar pentru că nu sunteţi din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea lumea vă urăşte (Ioan 15, 19). Vă vor scoate pe voi din sina­gogi; dar vine ceasul când tot cel ce vă va ucide să creadă că aduce închinare lui Dumnezeu (Ioan 16, 2).

Aceștia care au fost scoși din sina­gogi și umiliți primesc, după cuvintele Sfântului Apostol Petru, o mare răs­plată: Căci aceasta este plăcut lui Dumnezeu, să sufere cineva întris­tări, pe nedrept, cu gândul la El (Petru 2, 19). În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea (Ioan 16, 33).

De câte ori este o sărbătoare a Sfintei Cruci, rânduiala tipiconală prevede închinarea acesteia în mijlocul bisericii, adusă pentru binecuvântarea poporului binecredincios, cum s-a în­tâm­plat în veacul al 4-lea, în cetatea Ierusalimului, amintind despre ceea ce s-a petrecut atunci când Mântui­torul a purtat Crucea până la locul Golgotei, unde a fost răstignit.

Refăcând acest drum la sărbătorile Sfintei Cruci și în ziua Răstignirii Mântuitorului, în Săptămâna Sfintelor Pătimiri, Crucea este adusă în mijlocul bisericii, ea fiind lauda a toată lumea, stindard, semnul trimis înainte de împărat, cum erau trimise însemnele imperiale înainte de vizita suveranului în diferite locuri.

Rânduiala închinării Sfintei Cruci vorbește despre binecuvântarea de a o oferi întregii Biserici, celor credin­cioși, care participă la slujbe, și celor care cer ajutorul și puterea ei dumne­ze­iască.

Lecturând rânduiala slujbei alcătuite de Sfântul Teodor Studitul, putem medita la înțelesurile duhov­ni­cești ale Duminicii Sfintei Cruci.

În cadrul Vecerniei mici a sărbă­to­rii, ni se aduce la cunoștință că oș­tile în­gerești însoțesc lemnul cel cinstit și cheamă pe toți credincioșii la închi­nare. La Vecernia Mare se amintește: Crucea Domnului strălucește cu lumi­na­tele fulgere ale harului ei în inima ce­lor care o cinstesc. Crucea este pur­tă­­toare de viață, Raiul cel frumos al Bi­sericii, Pomul nestricăciunii, arma cea nebiruită, tăria cea neclintită, bi­ru­ința împăraților, lauda preoților. Ne rugăm ca prin puterea și lucrarea Sfintei Cruci să ajungem la Pătimirile lui Hristos și la Înviere.

Stihirile Vecerniei mărturisesc, împreună cu mulțimea credincioșilor: Crucea purtătoare de viață este semnul nebiruit al creștinătății, ușa Raiului, zidul cel dimprejurul Bisericii, prin care s-a pierdut și a încetat blestemul, armă nebiruită împotriva demonilor, slava mucenicilor, limanul mântuirii.

Suntem îndemnați să venim să aducem cântare nouă, prăznuind pierzarea iadului, căci Hristos a înviat din mormânt, doborând moartea și toată lumea. Parte din alcătuirile canonului au elemente comune cu cântările din noaptea Sfintei Învieri. Veniți, credincioșilor, să scoatem apă nu din fântâna care izvorăște apă stricăcioasă, ci din izvorul luminării, închinându-ne crucii lui Hristos.

Cântarea a 4-a a Canonului ne descrie evenimentul duhovnicesc pe care suntem îndemnați să-l cinstim cu evlavie și cucernicie: Se face bucurie în cer și pe pământ, arătându-se lumii semnul lui Hristos, fericita Cruce, căci aceasta, punând înainte celor ce se închină ei, har pururea curgător.

Sinaxarul Duminicii Sfintei Cruci explică în câteva cuvinte, preluate de la Părinții Bisericii, importanța zilei dedicate Crucii celei de viață făcătoare: Așa cum cei care călătoresc pe o cale aspră și lungă zdrobiți de oboseală sunt ocrotiți când întâlnesc pe cale un copac umbros, pentru a putea merge mai departe până la finalul călătoriei, tot la fel a fost sădit de Sfinții Părinți în mijlocul acestei căi crucea aducă­toa­re de viață, spre a ne odihni și a ne face pe noi, cei osteniți, ușori și sprin­teni pentru restul ostenelii.

Ni se amintește că, la venirea unui împărat, sunt purtate înainte stea­gu­rile și sceptrul. Tot așa și Mântui­torul, dorind să arate biruința asupra morții, când va veni cu slavă, va tri­mite înainte sceptrul Lui, Crucea cea de viață făcătoare, care ne pregătește spre a-L primi pe Împăratul biruitor.

Cuvintele slujbei din Duminica a 3-a a Sfântului și Marelui Post ne îndeamnă să ne apropiem și să scoa­tem ape neîmpuținate, care se toarnă înainte prin harul Crucii, lemnul cel sfânt care aduce izvorul darurilor, cel adăpat cu sângele și apa Stăpânului tuturor, care S-a înălțat pe ea de bunăvoie și a înălțat pe oameni la Dumnezeu.

Sărbătoarea Crucii ne amintește învățătura pe care o desprindem din jertfa răscumpărătoare, din iubirea fără de margini a Mântuitorului și din lucrarea credinței în istoria mân­tuirii.

Întru cinstirea Sfintei Cruci, Pă­rin­ții Bisericii, marii teologi și pre­di­catori au alcătuit omilii, cugetări și cuvinte de învățătură, îndrumându-ne să ne păzim de ispitele celui viclean, pentru a ajunge să ne închinăm Învie­rii celei purtătoare de viață, străbă­tând, cu multă râvnă, calea postului de 40 de zile.

Când a murit pe Cruce, cu brațele întinse, Mântuitorul a arătat cea mai mare iubire din câte s-au întâlnit vreodată (Ioan 15, 13).

Taina Sfintei Cruci este întâlnită în viața tuturor celor care-I urmează Mântuitorului. Cu înțelesuri profunde ori trecând în grabă peste taină, când înțelegem rostul purtării ei, desco­pe­rim minunata lucrare a Duhului.

De demult, când iudeii rătăceau în pustie, întrucât au cârtit împotriva lui Dumnezeu, s-au întâlnit cu șerpi veninoși, care au adus moarte multora dintre cei aflați în tabără. Moise s-a rugat lui Dumnezeu, iar El i-a poruncit să atârne un șarpe de aramă pe un stâlp, astfel încât cei care priveau către el, chiar dacă erau mușcați de șerpi veninoși, se vindecau.

Într-o stare asemănătoare iudeilor de odinioară s-au aflat și martirii, care și-au dat viața pentru Hristos.

Au privit către Crucea Mântui­to­rului, armă nebiruită și nădejde tare, au murit gândindu-se la Răstignirea Mântuitorului și la Jertfa Sa, supor­tând chinurile și uimind lumea. Cum se putea altfel, oare, ca niște creștini, fie ei oameni de rând, sau învățați, simpli sau nobili, să meargă cu piep­tu­rile goale pentru a primi martiriul, bucurându-se, știind că dincolo viața lor va continua cu Mântuitorul Iisus Hristos, Care a zdrobit prin Cruce întunericul, păcatul și moartea?

Arătarea pe cer a Sfintei Cruci Îm­pă­ratului Constantin avea să aducă o perioadă de libertate și liniște în viața Bisericii, dar în locul persecu­țiilor au apărut alte încercări și tul­bu­rări care au zdruncinat viața comu­nităților creștine din interior, prin apariția unor erezii.

În acest semn vei învinge, inscripția pe care a văzut-o de demult Sfântul Constantin pe cer, se adresează tu­turor creștinilor. De aceea, într-o lume secularizată, despărțită de Dumnezeu și de oameni, purtarea și asumarea Sfintei Cruci ne îndeamnă stăruitor să fim următori ai Jertfei Mântui­to­rului.

Să avem puterea și bucuria de a în­țelege taina Crucii, greutatea ei, așa cum a înțeles-o întâiul martir al Bi­sericii, Sfântul Ștefan. El a murit cu aceeași bucurie pe care au avut-o creș­tinii în timpul grelelor persecuții. Toți aceștia au mărturisit că au văzut cerurile deschise și pe Fiul lui Dumne­zeu stând de-a dreapta Tatălui.