Schimbarea după care alergăm

Cugetarea asupra propriului sine, dar şi experienţa cotidiană ne dovedesc fără un efort prea mare existenţa atotprezentă a schimbării în cadrele lumii noastre. În special sub raport vizual observăm schimbările ce se produc în formele existenţei pământeşti cu o deosebită claritate. Am putea spune că lumea este antrenată cu voie sau fără voie într‑o perpetuă schimbare, care ţine de însăşi structura ei. „Totul curge”, cum ar spune presocraticul Heraclit. Dar mai există o dorinţă foarte puternică de schimbare şi în firea omului, în viaţa lui, în dorinţele sale cele mai intime, în aspiraţiile, în visele, ba chiar şi în idealurile sale.

În ciuda evidenţei schimbării în cadrul existenţei noastre pământeşti, simpla ei observare nu ne poate descoperi nimic din esenţa acestui fenomen oarecum natural, ci cunoaşterea acestuia implică o înţelegere mai profundă a principiilor care stau la temelia existenţei lumii şi a omului. Numai în acest mod se poate percepe caracterul cu totul special al fenomenului schimbării, care stă tocmai în bivalenţa sa. Iată, de pildă, ce scrie în acest sens teologul Nikos Matsoukas: „Prin urmare, după teologia ortodoxă, făpturile create, întrucât au provenit din nefiinţă (iar nu din Fiinţa dumnezeiască), se găsesc în principal între două stări limitative: 1. sunt transformabile şi schimbătoare şi 2. se mişcă între desă­vârşire, conform participării la Fiinţa desăvârşită, şi alie­nare, care poate să ajungă până spre graniţa nimicului. Cur­gerea, mortalitatea şi stricăciunea sunt în principiu stări limitative ale creaţiei”.

În acest fragment avem o precizare foarte importantă pe care se cuvine să o subliniem, anume că, deşi schimbarea ţine de firea făpturilor create, ea poate avea două direcţii, chiar dacă avem de‑a face în esenţă cu acelaşi fenomen. Aşadar, există o schimbare bună, care este transformarea, conformarea omului după un model superior, după un prototip desăvârşit, care nu este altul decât chipul Făcătorului său, prin care se ţintesc desăvârşirea şi fericirea făpturii. Dar există şi o schimbare rea, care constă în dezordinea şi instabilitatea lumii, înrâurite de consecinţele păcatului, care degenerează făptura, întrucât nu este altceva decât alergare după vânt, după instabilitate, după finit şi în ultimă instanţă după nimic. De aceea, reaua schimbare este o stare care doar dă iluzia mişcării, doar simulează viaţa, doar pare că se îndreaptă către ceva, aceasta doar ca să poată masca mai bine ţinta ei finală: nefiinţa.

De aceea, posibilitatea ca schimbarea să ia o anumită turnură nu este deloc întâmplătoare deoarece, potrivit aceluiaşi teolog grec: „Schimbarea bună sau rea a făpturilor create depinde de liberul arbitru”.

Prin urmare, nu există vreun destin sau hazard în schimbările ce au loc în lumea noastră, nicidecum!, deşi dintotdeauna au existat opinii care au dorit să minimalizeze rolul libertăţii omului în cadrul opţiunilor sale de viaţă, plasând schimbările comunitare şi personale undeva în zona nebuloasă a „valurilor vieţii”, a iminentului, a evoluţiei. Aceste teze, care din păcate stau la baza manipulării maselor prin suprimarea libertăţii de voinţă a omului, suferă de un mare inconvenient: ignoră cu bună ştiinţă faptul că schimbarea formelor lumii create cu alte forme tot din lumea creată nu aduce în nici un fel saltul calitativ de care omul are nevoie şi pe care se sprijină motivaţia schimbării. Saltul calitativ nu se produce prin schimbarea fenomenelor create între ele pentru că, aşa cum am văzut, originea tuturor acestora este nefiinţa sau, mai prozaic spus, ţărâna. Calitatea, noutatea, împlinirea, sensul firii create nu stau tot în firea creată, ci în firea necreată. Mersul spre firea cea necreată, aceasta este schimbarea cea bună după care tot omul suspină şi spre care tinde firea sa nepervertită ca spre o ţintă firească.

De altfel, spre această schimbare a îndemnat şi Mântuitorul chiar din primele cuvinte ale propovăduirii Sale, metanoeite, adică literar spus „schimbaţi‑vă mintea”, „pocăiţi‑vă” (Mt. 4, 17), nu faceţi revoluţii exterioare deşarte, ci schimbaţi‑vă pe voi înşivă. Folosiţi‑vă libertatea, curajul şi toată motivaţia de care sunteţi în stare spre o schimbare calitativă lăuntrică, superioară, care nu va fi fără urmări nici în plan social, pentru că făcând‑o pe aceasta „toate celelalte se vor adăuga vouă” (Mt. 6, 33), adică veţi gusta şi fericirea după care alergaţi.