Schitul românesc de la Iordan, schimonahia Irina Iordache și întâmplări cu tâlc

Am primit în dar o icoană care a aparținut Schitului românesc „Sfântul Ioan Botezătorul” de la Iordan. Primirea darului sfințit m-a bucurat, însă m-a și tulburat, într-o oarecare măsură, deoarece aveam să aflu, prin intermediul unor martori providențiali, despre ultimele zile ale așezământului de rugăciune românesc zidit pe malul Iordanului, întru cinstirea minunatei arătări a Prea­sfintei Treimi și a cuvintelor Părintelui Ceresc, Care L-a mărturisit acolo pe Fiul iubit, pe Care avem îndatorirea de a-L asculta.

Darul despre care am făcut referire, o icoană cu chipul Mântuitorului care a aparținut patrimoniului Schitului românesc de la Iordan, l-am primit de la maica Paisia, viețuitoare în obștea Mănăstirii Dintr-un Lemn, județul Vâlcea. Istoria acestui odor duhovnicesc este plină de învățăminte și de aceea doresc a o așeza spre neuitare în câteva rânduri.

Icoana a aparținut maicii Irina Iordache, una dintre monahiile nevoitoare ale obștii Schitului românesc de la Iordan, care a trăit doi ani în atmosfera de rugăciune a așezării călugărești din apropierea râului cu rezonanțe biblice din Țara Sfântă. Era trimisă la ascultare de către vrednicul de pomenire Patriarh Justinian, fiind o monahie rugătoare, cu aptitudini deosebite în domeniul muzicii și picturii. În atmosfera dificilă a acelor ani, cu multe conflicte militare, cu înspăimântătoarele vuiete ale armelor de foc, cu moartea înfometată pândind la porțile vieții, monahia Irina a trăit în duhul filocalic al locului, care ne aduce aminte de mulțimea sihaștrilor de altădată și de asprele lor nevoințe din pustiul Iordanului.

Fiind nevoită să plece după ce autoritățile statului au închis schitul, monahia Irina a păstrat în sufletul ei atmosfera de la Iordan, purtând mereu șoaptele rugăciunii lui Iisus, trăite în mod minunat de atâția rugători din vremuri de demult. Ca amintire a clipelor de rugăciune și de trăire duhovnicească de acolo, la plecare, maica a luat cu sine această icoană, spre a-i călăuzi pașii în viață. Câteva fotografii de epocă ne-o arată pe monahia Irina în preajma preafrumoasei bisericuțe de la Iordan, ori în fața chiliei unde se nevoia și picta, având darul de a împodobi icoane, pe care Superiorul Patriarhiei Române, arhimandritul Lucian Florea, mai târziu Episcop-vicar la Paris și Sibiu, apoi Arhiepiscop la Tomis, le vindea pentru nevoile așezământului.

După cincizeci de ani și mai bine de la plecarea din Schitul românesc de la Iordan, maica Paisia, sora maicii Irina, mi-a încredințat icoana cu chipul Mântuitorului. Am considerat că locul cel mai potrivit unde trebuia să rămână icoana este Schitul de la Iordan. De aceea, am trimis-o la Ierusalim, pentru ca, într-o zi, părintele Teofil, Superiorul Așezămintelor Românești, să o așeze în biserica de unde a fost luată atunci de către maica Irina, cu scopul de a-i fi ocrotitoare și nădejde nezdruncinată pe drumul vieții.

Călătoria schimonahiei Irina în lumea aceasta s-a încheiat după 46 de ani de la plecarea ei din pustiul Iordanului. După cum mărturisea, însă, inima ei a rămas acolo. Ca să ne dăm seama de jertfa și dragostea pentru Hristos și Biserica Sa, care au dat roade în viața acestei călugărițe, este necesar să cunoaștem câteva repere biografice ale itinerarului ei.

Irina Iordache s-a născut în satul Băcăoani, jud. Vaslui, la 24 decembrie 1934, din părinții binecre­din­cioși Constantin și Ioana care, la Botez, i-au pus numele Elena.

La 21 octombrie 1955 a părăsit casa părintească, dintr-un îndemn lăuntric foarte puternic, și a plecat la Mănăstirea Grăjdeni, ctitoria lui Petru Rareș, într-o obște de 70 de maici, bine închegată, rânduielile duhovnicești deprinse acolo rămânându-i drept temelie pentru toată viața.

În anul 1958 a fost tunsă în monahism, iar la 16 februarie 1960 a primit schima cea mare, cu numele Irina. În anul 1960 a primit ordinul de a părăsi mănăstirea, împreună cu monahia pictoriță Ermionia. La momentul implementării Decretului 410 din octombrie 1959 (legiuire prin care regimul comunist ateu a decimat monahismul românesc, fiind scoși din mănăstiri peste 5.000 de călugări și călugărițe), amândouă erau plecate la Mănăstirea Putna, pentru a duce epitafurile pe care le lucraseră, însă la întoarcere au găsit mănăstirea în mare jale. Sătenii au venit în ajutor, dar în zadar. Pentru puțin timp, maica Irina s-a întors la casa părintească împreună cu cealaltă măicuță, care era din București. Apoi au plecat la Dorna, unde, alături de alți monahi izgoniți, au improvizat într-un fost grajd un paraclis, aflând mângâiere în slujbele făcute în mare taină. Într-o noapte, au năvălit 50 de milițieni care aflaseră despre ei și, făcând percheziție, le-au luat cărțile de cult și crucile de la gât și le-au dat foc. A fost o durere fără margini! Apoi i-au dus pe fiecare, sub escortă, din post în post, până la casele lor de obârșie.

Din dor de mănăstire, maicile Irina și Ermionia s-au stabilit în satul de lângă mănăstire, Vinderei, iar un creștin le-a zidit în marginea localității o căsuță în care lucrau. Acolo făceau pravilă ca la mănăstire și copiau diferite cărți, precum Războiul nevăzut, scrierile Sfântului Isaac Sirul, Medicină spirituală ș.a. Credincioșii le purtau de grijă pentru cele materiale, iar ele mergeau, din trei în trei luni, la Mănăstirea Sihăstria, la părintele Paisie Olaru pentru spovedit, iar la părintele Cleopa pentru folos duhovnicesc. În satul de lângă mănăstire au stat până în anul 1965. Părintele Vartolomeu Florea, care le mai vizita, le-a propus să meargă la căsuța familiei sale din Stulpicani, județul Suceava. Maicile au acceptat, pentru că erau mai aproape de Sihăstria. De acolo, mergeau la cunoscuta chinovie nemțeană stând câte o lună. În casa părintelui Vartolomeu au rămas până în 1967, când, cu ajutorul lui Dumnezeu, au fost primite în Mănăstirea Văratec, unde stareță era arhimandrita Pelaghia Amilcar.

În 1968, a venit un ordin de la Patriarhie prin care se solicita ca două maici pictorițe să fie trimise la Ierusalim. Deși maicile Irina și Ermionia aveau icoane de finalizat, când a ajuns la Văratec pictorul Mihai Moroșanu, care urma să le ajute și să le însoțească în Țara Sfântă, având procurate și bilete de avion, în 25 noiembrie, mult-încercatele călugărițe au purces la cea mai solicitantă ascultare a vieții lor călugărești. Înainte de plecare, au mers la Patriarhie pentru a primi binecuvântarea înțeleptului Patriarh Justinian, care le-a încurajat în noua și dificila misiune încredințată, informându-le despre ascultarea pe care o vor îndeplini la Schitul românesc de la Iordan, unde aveau să înlocuiască două surate, maici din obștea Mănăstirii Țigănești, care urmau să se întoarcă în țară. Întâistătătorul Bisericii românești nu a uitat să le dea cuvânt de învățătură și pentru încercările și ispitele pe care aveau să le înfrunte.

La Ierusalim le așteptau Părintele Superior de atunci, arhimandritul Lucian Florea, și maica Nazaria Niță, care se gospodăreau cu dificultate, căci nu aveau nici un ajutor. Câteva zile stăteau la Reprezentanță, apoi se întorceau la Iordan, unde condițiile erau grele. Urmau pravila și trăgeau clopotele, nevoindu-se din greu pentru mica obște. Pentru cumpărături mergeau la Ierihon. Odată, la întoarcere, întâmplându-se să înceapă exerciții militare în zonă, un militar le-a somat. S-au învelit cu rasele și le-a ferit Dumnezeu.

Maica Irina păstra învățăturile părintelui Cleopa: „Să nu pleci fără rasă oricât ar fi de cald, să o ții pe mână și ești acoperită”. Maica Ermionia, mai temătoare pentru viața ei, a hotărât să se întoarcă în țară, dar monahia Irina se arăta neînduplecată, zicând: „Chiar dacă mor, nu calc cuvântul Patriarhului”. La stăruințele ei, părintele superior a trimis-o pe maica Ermionia în țară, pe când cealaltă călugăriță, Irina Iordache, a rămas spre nevoință aspră, împlinind ascultarea Patriarhului.

Între timp, la Iordan venise părintele ieromonah Iuvenalie Străinu. Acolo aveau o mică grădină, dar din cauza căldurii nu se prea făcea nimic. Numai nalba din curte, umbrită de curmali și de zidurile bisericii, era verde și o foloseau la ciorbe și la tratamente medicale.

Maica Irina lucra în atelierul de pictură icoane în stil vechi (autentic, bizantin), iar Părintele Superior le vindea pentru nevoile căminului.

Când începeau exercițiile militare, trebuiau să intre în tranșee, motiv pentru care, de multe ori, de frică „i se tăiau” genunchii. Apoi mai veneau și de cealaltă parte a Iordanului militari, care, deși le inspirau frică, le ofereau uneori câte un ciorchine de curmale.

Într-o zi, ieromonahul Iuvenalie a plecat la Ierusalim, la o prăznuire, și a promis că vine până seara. Degeaba a stat maica Irina în casa cu etaj să privească în zare pe părintele venind. Sosind noaptea, a cuprins-o frica, căci duhovnicul nu se întorsese. Atunci a legat câinele de clanța ușii bisericii, a aprins toată noaptea lumânări și a stat ascunsă. Protectorii schitului, Sfântul Ioan Botezătorul și Sfântul Ioan Iacob de la Hozeva, au acoperit-o, iar pe părintele l-au ocrotit, ajungând nevătămat a doua zi.

Focul armelor a început să fie auzit tot mai des, iar Părintele Superior a fost anunțat că întreg personalul trebuie să părăsească schitul. Atunci au început să-și facă bagajele. A fost greu, trăirile fiind pe măsură, iar despărțirea apăsătoare. A lăsat totul în ordine, de parcă a știut că nu se va mai întoarce niciodată. A pus o sticlă de vin între pă­turi, în cazul în care va veni cineva să săvâr­șească Sfânta Liturghie, rugându-i pe Sfinții Ioan Botezătorul și Ioan Iacob „Noul Hozevit” să păzeas­că sfântul lăcaș.

Câinele a început și el să se neliniștească. Maica Irina i-a lăsat o movilă de pâine, i-a dat sfaturi să se ascundă când încep tragerile și să aibă grijă de biserică. S-a închinat în sfântul lăcaș, luându-și rămas-bun de peste tot, și a plecat plângând, îndreptându-se către Reprezentanța Patriarhiei Române de la Ierusalim, iar părintele Iuvenalie la Patriarhia Greacă.

Era la sfârșitul lunii iunie 1970. Maica Irina a intrat în ascultare la cămin, de unde zilnic urmărea luptele care se dădeau pe Valea Iordanului, având gândul neclintit spre frumoasa biserică, de unde plecase fiind constrânsă de autorități.

Din țară veneau atunci foarte puțini pelerini, care erau cazați la Căminul românesc. Maica Irina se ostenea să facă ascultare și să însoțească grupurile pe la Locurile Sfinte, iar când veneau ierarhi și persoane oficiale, îi însoțea Părintele Superior Lucian. Până în 1972 a fost mult ostenitoare a Așezământului românesc de la Ierusalim și toți îi apreciau truda, bucurându-se când o găseau făcând pravila în biserică sau alte felurite lucrări gospodărești.

În acele vremuri grele a venit părintele Damian Stog, care a stat câteva zile la Reprezentanță, apoi a cerut binecuvântare de la Părintele superior să plece la schitul de la Iordan. Maicile Nazaria și Irina l-au pregătit așa încât călugărul Damian a plecat încărcat cu merinde și cu dor de pustie. De la cămin i-au dat toate indicațiile, sfătuindu-l să se adăpostească în tranșee, ferindu-se astfel de gloanțele ucigașe. Nu se știe ce a găsit acolo, dar merită să fie încununat mucenic, căci se anunța că, la 1 august 1970, au fost împușcați acolo un monah și un câine...

La Reprezentanță s-au făcut multe rugăciuni, căci nu erau deloc facile intervențiile la autorități pentru recuperarea trupului răposatului părinte Damian. După diligențe și rugăciuni fierbinți, trupul părintelui a fost recuperat. Patriarhia Greacă a aprobat să fie îngropat la Ierihon, lângă biserică. Maica Irina a luat cele de trebuință și, când a ajuns la Ierihon, s-a dezbrăcat de rasă și metanii și le-a pus deasupra sacului în care se afla trupul părintelui. Arhimandritul Lucian l-a prohodit, rugând pe Milostivul Dumnezeu să-i rânduiască plata râvnei pentru pustie. De atunci nu s-a mai pătruns în acea zonă, iar maica Irina a rămas în ascultare la Reprezentanța Patriarhiei Române din Ierusalim.

În 1972, Patriarhia a mai trimis o călugăriță, iar în 1975 s-a oficiat sfințirea bisericii din Ierusalim. Patriarhul Justinian a încurajat-o pe maica Irina și, cu ajutorul lui Dumnezeu, a rămas până în februarie 1979, când a fost chemată în țară, dând slavă lui Dumnezeu pentru toate.

S-a întors la Mănăstirea Văratec, de unde a plecat.

A făcut parte din echipa de restauratori ai picturii Catedralei Mitropolitane din Iași și, tot atunci, a cerut binecuvântarea Mitropolitului Teoctist pentru ieșirea din Arhiepiscopia Iașilor, căci diferențele de temperatură i-au declanșat multe suferințe. Încurajată de părintele Paisie și de părintele Cleopa, a acceptat să vină la Mănăstirea Dintr-un Lemn, unde a dus o viață de nevoință duhovnicească, ținând mereu legătura cu Sihăstria. A trăit tot restul vieții sub mângâierea Maicii Domnului, a cărei icoană făcătoare de minuni ocrotește soborul. Și-a găsit alinarea în pictarea icoanelor, fiind înzestrată cu darul de a împodobi cu măiestrie chipurile sfinților. Maica Irina a ținut cu sfințenie, întreaga viață, de pravila monahală, iar când nu reușea să ajungă la biserică, o săvârșea în chilie, după rânduială, din Minei, Octoih, Triod ș.a.

În dimineața zilei de 24 septembrie anul 2016, mergând la Sfânta Liturghie, în drum spre biserică, a spus: „Maică Paisia, nu știu de ce îl simt pe Sfântul Ioan Iacob lângă mine”. În acea săptămână citise un articol despre Sfântul Ioan Iacob și era mâhnită, căci a aflat din articol că fusese nedreptățit. Peste noapte, o voce i-a șoptit: „Ai suferit pentru nedreptățile Cuviosului Ioan citite în ziar, și de aceea Sfântul Ioan te va mângâia, mijlocind la Tronul Dumnezeirii pentru mântuirea ta”. În următoarele clipe, Dumnezeu a hotărât să o cheme la El.

Modul minunat în care Sfântul Ioan Iacob i-a fost alături în ultimele clipe ale vieții este o nădejde a mijlocirii cuviosului sihastru înaintea Tronului Dumnezeirii, precum și o mângâiere pentru jertfa pe care maica Irina Iordache a adus-o mulți ani locurilor în care se nevoise Sfântul Ioan Iacob Românul, „Noul Hozevit”.