Scripca maestrului

Există printre filele acestei gazete, care e ca orice casă a unui gospodar, cu multe obiecte în ea, mai de folos sau mai puţin, dar pe care le adună omul cât trăieşte, o arătare minunată. Arătarea este taman aceea a casei unui gospodar. Vedem, din când în când, căsuţa unui om aşezat şi cuminte, care ni se aşterne în faţă, fix ca acelea din muzeele cu astfel de case, pe care se înghesuie turiştii să le vadă, dar în care nu se poate vedea mare lucru. Pentru că gospodarul de acolo lipseşte.

Gospodarul nostru însă mai trece prin casă, din când în când, şi ne spune câte‑n lună şi‑n stele despre tot ceea ce a agonisit el încă din vremea când era de‑o şchioapă şi fugea la joacă de ochii mamei şi de privirea tatei. Acum mama şi tata se joacă împreună cu el, de‑a privitul. El în casă, ei afară.

Apăi, printre toate obiectele pe care le‑a adunat acest maestru al vorbei şi cântului la sufletul omenesc, eu am văzut, cu ochii mei, o scripcă veche, chiar un pic prăfuită. Câţi oameni nu au încercat s‑o şteargă, să‑i întindă strunele şi să cânte o melodie lină sau mai săltăreaţă la ea, nu a reuşit nici unul. Şi erau lăutari vestiţi, cu anterie mari şi arătoase, umblaţi şi şezuţi pe la case domneşti şi boiereşti. Doar el, maestrul gospodar, a putut găsi întinderea potrivită pentru strunele scripcii.

Scripca asta e şi ea năzdrăvană, ca mai toate obiectele din casa gospodarului. Iese la vedere doar uneori, în puterea nopţii, aşa că maestrului nu‑i rămâne decât să stea la pândă, cu ochiul lui de veghe, care nu doarme niciodată. Şi când o vede: haţ! Pune mâna pe ea şi unde începe a o şterge de praf şi a‑i întinde strunele, făcând‑o ca pe una nouă. Scripca tremură toată, nu‑i vine a crede că a prins‑o din nou şi dă s‑o ia la fugă. Dar nu! Maestrul o ţine bine, o şterge, îi trage strunele în cel mai potrivit fel şi începe a cânta. Cântecul e de obicei unul de jale şi de dor. Fiind noaptea, pe fereastră nu se văd decât luna şi stelele, aşa că muzica se preface şi‑ntr‑o romanţă.

Am uitat să vă spun că locuinţa maestrului gospodar este din lemn. Altfel nici nu putea fi. De zid ar fi fost prea opacă şi nici nu s‑ar fi auzit cântecul păsărilor când vin zorii şi scripca trebuie să dispară. De cărămidă dac‑ar fi, ar fi prea boierească şi slugile ar împiedica orice instrument neaşteptat să strice somnul domnilor. Şi tocmai de aceea casa‑i din lemn. La fel ca scripca. Ferestrele‑i sunt mici, mici de tot, cât să încapă‑n ele faţa maestrului şi mâinile ce‑i ţin bărbia. Prin ele se uită el la cer şi la cele dedesubt. Prin ele vede tot: vede lumea, mă vede pe mine, scripca ce vine în puterea nopţii. Casa aceasta minunată să ştiţi că n‑are uşă. N‑are pentru că dac‑ar avea, acolo ar putea intra oricine. Şi oricine nu este binevenit. Acolo trebuie să intre doar cei poftiţi şi aşteptaţi. Cei care aşteaptă cu dor şi nesaţ să ajungă pe mâna maestrului gospodar. El şi‑a clădit demult această casă şi intră când vrea în ea. Iese aşijderea. Acolo este toată viaţa lui. Şi tot ce‑l înconjoară îl cunoaşte şi i se supune. Acolo încap şi toţi cei pe care‑i iubeşte: părinţii, bunicii, unchii, mătuşile, verii şi alţii care l‑au cunoscut în toată viaţa. Unii îl privesc doar pe furiş, ca scripca năzdrăvană. Dar el îi simte de‑ndată şi‑i înhaţă bine cu mâna lui de gospodar. Astfel că şi aceştia ajung să cânte cum nu au făcut‑o poate niciodată. Fără auz şi glas de privighetoare. Doar cu inima lor, care începe atunci să bată în acelaşi ritm cu al maestrului.

A treia zi de Crăciun e ziua lui, a gospodarului. Atunci vine cu siguranţă în căsuţa de lemn şi ia la mângâiat toate obiectele pe care le‑a adunat o viaţă‑ntreagă. Le şterge şi le priveşte ca şi cum le‑ar zice: Vin îndată şi eu alături de voi.

La mulţi ani, maestre Ștefan Mitroi!