Scrisoare către un tânăr preot de la episcopul ce l‑a hirotonit

„Dacă aș întâlni un preot și un Înger, m‑aș pleca întâi preotului până la pământ și i‑aș săruta mâna sfințitoare și apoi m‑aș pleca Îngerului” (Sfântul Ioan Gură de Aur)

Aștern aceste rânduri sub forma unei scrisori de rămas bun din partea arhiereului întristat și cernit de gânduri către preotul pe care l‑a hirotonit la 8 iunie 2020, când cel care săvârșea hirotonia împlinea 31 de ani de la primirea darului în treapta de ierodiacon, la hramul Mănăstirii Neamț, Înălțarea Domnului.

Am văzut la tânărul teolog de atunci dragoste plină de râvnă și atitudine cuviincioasă, moștenită mai ales din casa părinților lui, preotul Iancu și prezbitera Doina, aprofundată apoi în vremea copilăriei și a tinereții sale.

Educația primită în familie, precum și plămada aleasă a sufletului său s‑au evidențiat și la Mănăstirea Sinaia, unde împlinind cele 40 de zile de practică liturgică, s‑a comportat ireproșabil, ca și cum ar fi făcut parte din obște. Și acum, după trecerea a aproape patru ani, monahii de acolo își amintesc de conduita lui.

M‑am bucurat apoi de realizările lui într‑un timp scurt și, întâlnindu‑l, am apreciat disponibilitatea pe care o manifesta de a merge către adâncul preoției.

În toamna anului 2022, slujind cu el la hirotonia cumnatului său, am observat că în timpul Liturghiei și‑a ținut unul dintre copii în brațe, iar pe celălalt alături de el, supraveghindu‑l cu atenție.

Nu am mai văzut până atunci un preot care să‑i țină atât de aproape pe fiii lui, la vârste fragede. Doar la vremea Epiclezei și a Împărtășirii i‑a dus în biserică, la mama lor, deși aceștia doreau stăruitor și se manifestau ca atare să rămână cu tatăl preot. Acestea mi‑au adus aminte de celebra carte Tatăl meu, preotul, care s‑a urcat la cer - Amintiri dintr‑o copilărie teologică (Virgil Gheorghiu).

În anul 2023, părintele Vasile Alexandru a călătorit pe urmele Domnului, la Ierusalim, bucurându‑se împreună cu frații de slujire din Protoieria Vălenii de Munte, slujind în mai multe locuri, urmând paginile Sfintelor Evanghelii care vorbesc despre cele ce a făcut și învățat Domnul.

Fără să știe, părintele Vasile s‑a pregătit tainic pentru călătoria către Ierusalimul ceresc, cea mai importantă călătorie pentru fiecare dintre noi, pe care adeseori o ignorăm, dorind să o parcurgem cât mai târziu, deși o astfel de hotărâre nu ne aparține.

Plecarea unui preot de 31 de ani este unul dintre cele mai grele momente pe care le trăiește o comunitate, familia lui, soborul de preoți atât de numeros și mulțimea de prieteni.

Vestea tristă a plecării din lumea aceasta, atât de grabnic a preotului Vasile Alexandru, am primit‑o în seara zilei de 15 ianuarie 2024, când românii îl cinsteau pe poetul nepereche, omul deplin al culturii române.

Mi‑am adus atunci aminte de rândurile închinate marelui poet național de către Marin Sorescu, care afirma că Eminescu a trecut dintr‑o carte de chirilică în Cartea vieții. Surprinderea acestei idei m‑a fascinat, înțelegând că poetul lecturase cartea care încheie Canonul Sfintei Scripturi. Prețuiesc în chip deosebit importanța trecerii numelui cuiva acolo, drept cea mai mare răsplătire.

Cuvintele Evangheliei ne spun că ucenicii s‑au întors la un moment dat către Învățătorul lor și au spus: „Iată, și duhurile se pleacă nouă!”.

Mântuitorul le‑a spus: „Dar nu vă bucuraţi de aceasta, că duhurile vi se pleacă, ci vă bucuraţi că numele voastre sunt scrise în ceruri” (Luca 10, 19‑2).

Nădăjduim că pentru atâtea lacrimi și numele preotului Vasile Alexandru va fi scris în ceruri.

Deși timpul slujirii lui a fost scurt, părintele s‑a ostenit mult, a ridicat cu greu o casă parohială, aflată acum în stadiul de finisaj, a reușit să schimbe pardoseala lăcașului de cult, a refăcut fațada Bisericii „Sfinții Apostoli Petru și Pavel”, a procurat odoare și veșminte noi și încă mai avea multe de făcut, dar cel mai mult s‑a îngrijit pentru oameni, copii și vârstnici, împlinind multe dintre cererile lor, arătând în chip special reverență cuvenită fraților de slujire, printr‑o atitudine binevoitoare și caldă, unanim apreciată de aceștia.

Mulțimea de preoți prezentă la toate Liturghiile săvârșite înaintea înmormântării lui, la priveghi sau în alte momente, în special la slujba Prohodirii, au arătat că dragostea niciodată nu piere, rămânând cea mai înaltă virtute.

Personal nu cred că a fost doar emoția vârstei și situației grele din familia lui. Cred că merita o astfel de cinstire!

Preotul Vasile Alexandru oferă tuturor exemplul tulburător al fragilității și efemerității vieții umane.

Cred că această neașteptată plecare l‑a găsit împlinit, alături de copiii lui, pe care de această dată nu i‑a mai putut îmbrățișa.

Episcopii nădăjduiesc să fie pomeniți de preoții pe care i‑au hirotonit. De această dată, rămân fără cuvinte, neînțelegând încă adâncul tainei care s‑a petrecut și așez în pomelnicul meu pe robul lui Dumnezeu Vasile, preotul.

Nădăjduiesc că această scrisoare, căreia îi lipsește adresa destinatarului, a fost deja lecturată, prin nemărginita milostivire a lui Dumenezeu, de către părintele Vasile...