Scrisorile inedite şi povestea unei prietenii

Lângă zidurile bătrânei şi voievodalei mănăstiri Slatina, din ţinutul Fălticenilor, se află comunitatea credincioşilor din satul care a împrumutat numele mănăstirii. Oameni de la munte, energici, hotărâţi, neînduplecaţi. În veacul al XX-lea, un preot minunat i-a păstorit mai bine de 60 de ani. S-a identificat cu ei, i-a înţeles, le-a fost confesor şi părinte, i-a iubit cu iubire sfântă şi nu i-a părăsit niciodată. Când a împlinit 60 de ani de slujire la acelaşi sfânt altar s-a pensionat. Activitatea lui ar fi putut continua, întrucât puterile fizice nu l-au părăsit, dar continuă să slujească la altarul străbun al Slatinei.

Ierodiaconul Antonie în casa preotului de la Slatina

Credincios până la capăt parohiei cu care s-a logodit la hirotonie, părintele Petru Ciobanu are ceva din vechea stirpe de slujitori devotaţi ai Bisericii. Din acest motiv n-a plecat din satul slujirii lui, nici atunci când ierarhii Bisericii i-au cerut-o. Cum să pleci din raiul Slatinei într-un oraş aglomerat chiar şi pentru o vremelnică dregătorie?

În casa acestui preot şi a prezbiterei Angela, înţeleapta, erudita şi statornica doamnă a Slatinei, prin anii ’50 ai veacului al XX-lea, a poposit un ierodiacon care se numea Antonie Plămădeală. Venise de la Prislop şi făcea parte din obştea vestitului stareţ Cleopa de la Slatina. Încercările vieţii l-au adus la binevoitorul paroh din satul vecin mănăstirii. Preotul nu l-a privit cu suspiciune, nu l-a refuzat, nu i-a închis uşa casei şi a sufletului. I-a fost atât de apropiat, încât casa lor a devenit şi casa ierodiaconului şi, apoi, ieromonahului Antonie Plămădeală.

Când orânduirea comunistă l-a alungat din mănăstire, casa parohială din Slatina a fost locul singurelor bucurii în anii dictaturii şi ai umilinţelor.

Simplu muncitor în Bucureşti şi uitat (aproape) de toţi, Antonie Plămădeală n-a fost, însă, uitat de prietenii adevăraţi din Slatina, preotul Petru şi prezbitera Angela. Comunicarea se făcea greu. Nu existau telefoane în mediul rural, decât foarte rar. Scrisorile ajungeau greu, iar unele se rătăceau. Avea grijă cineva să se piardă pe drum, mai ales atunci când erau, între paginile lor, lucruri importante. În anii aceia, însă, vederile (ilustratele), cu scrisul deschis, ajungeau aproape întotdeauna.

Între părintele Antonie Plămădeală şi familia preotului Ciobanu de la Slatina s-a purtat încă din anii ’50 o constantă corespondenţă până la sfârşitul mileniului al II-lea.

Ultima vizită la Slatina

În anul 2005 sau 2006, într-o vizită pe care am făcut-o la Slatina, părintele Petru şi doamna Angela mi-au deschis cutiile păstrate cu grijă, arătându-mi fotografii şi scrisori preţioase care purtau semnătura ieromonahului, episcopului şi mitropolitului Antonie Plămădeală.

În biblioteca casei parohiale, la loc de cinste se aflau cărţile mitropolitului, cu dedicaţii speciale pentru părintele Petruş şi prezbitera Angela, multe dintre ele aduse personal de ierarhul Antonie Plămădeală în vizitele făcute prietenilor şi binefăcătorilor săi.

La puţin timp, am revenit la Slatina însoţit de scriitorul Grigore Ilisei, om al locului, care l-a descoperit oarecum târziu pe părintele Petru. O parte din convorbirile de atunci au apărut în două emisiuni ale Televiziunii Române şi în câteva articole publicate recent.

Cele mai multe lucruri însă nu s-au spus. Câte ar fi trebuit amintite din statornica prietenie a celor 50 de ani, din neuitarea unora şi a altora, din preţuirea reciprocă şi din dorinţa permanentă a revederii! Aşa se face că, înainte de trecerea la cele veşnice, grav bolnav şi imobilizat, mitropolitul Antonie Plămădeală a făcut un ultim drum la Slatina, pentru a se întâlni cu tinereţea lui. În casa preotului Ciobanu a prânzit, au vorbit din adâncul inimii şi s-au despărţit cu lacrimi, ca nişte fraţi. La plecare, mitropolitul a mai privit odată înapoi, ca pentru ultima oară.

Fiind un loc cu o aşa mare însemnătate, în casa parohiei Slatina s-ar putea organiza un muzeu care să vorbească despre această lungă şi bogată prietenie.

„Nimic nu este întâmplător pe lumea aceasta!“

Cu bucurie mare primesc uneori câte un rând sau un telefon de la doamna Angela şi părintele Petruş. Îi consider de la un timp ca pe bunicii mei pe care i-am pierdut de mulţi ani. Cu toate că au trecut de 80 de ani, părintele Petruş şi doamna Angela au păstrat nealterată frumuseţea spiritului, un optimism molipsitor, zâmbet angelic şi calitatea veritabilă a primirii de oaspeţi (filantropia avrameică). Unul dintre telefoanele primite de la ei m-a lăsat „fără grai“. Doamna preoteasă mi-a comunicat hotărârea luată în consiliu de familie de a-mi încredinţa cea mai preţioasă agonisire a vieţii lor, şi anume corespondenţa cu mitropolitul Antonie Plămădeală. Am fost uluit, dar şi bucuros peste măsură primind slovele preţioase ca şi literele aurite ale unui manuscris:

„Nimic nu este întâmplător pe lumea aceasta!

Pe părintele arhimandrit Timotei Aioanei l-am cunoscut după ce i-am cunoscut mai întâi slova. Chipul era aidoma slovei sale: plin de inteligenţă, seriozitate, poezie, lumină şi încântare duhovnicească.

L-am îndrăgit aşa cum îi îndrăgisem scrisul.

L-am cunoscut la înmormântarea IPS Antonie. Îmi vine să cred că, plecând dintre noi, n-a vrut să ne lase orfani. Aripa care ne-a ocrotit toată viaţa a plecat să zboare alături de cea a îngerilor lui Dumnezeu.

Nu putea să ne lase neocrotiţi. L-a ales pe părintele Timotei să ne ocrotească, să ne iubească, aşa cum a făcut-o el toată viaţa.

Copleşiţi de admiraţia şi preţuirea ce a avut-o pentru IPS Antonie şi, totodată, de interesul şi dragostea ce ne-o poartă nouă, prietenii de-o viaţă ai IPS Mitropolit Antonie, am hotărât să lăsăm comoara cea mai de preţ a inimii noastre -CORESPONDENŢA - părintelui arhimandrit Timotei Aioanei, pentru a o folosi cum crede de cuviinţă.

Îi dorim sănătate şi putere ca să poată îndeplini dorinţa de dincolo de mormânt a lui I.P.S Antonie.

Preot Petru Ciobanu, presbitera Angela Ciobanu

26 octombrie 2008, Sf. Dumitru“

Un caz singular în istoria Bisericii Ortodoxe Române

În câteva ceasuri de linişte, am început să lecturez paginile corespondenţei. Le-aş numi pagini dintr-o arhivă inedită, cum a intitulat cândva mitropolitul Antonie una dintre cărţile pe care le-a îngrijit. Pe lângă scrisori sunt, cred, vreo 200 de ilustrate trimise din diferite colţuri ale lumii, din America, Australia, Africa, Asia, din toate ţările europene. Ziceri scurte, chiar şi câteva cuvinte care spun însă foarte mult. Scrisorile sunt adevărate opere literare, mărturisiri de taină, necunoscute încă, amănunte importante, necenzurate, gânduri pline de erudiţie şi poezie, toate ascunse în paginile corespondenţei dintre mitropolitul Antonie şi familia preotului Ciobanu. Chiar dacă nu am reuşit să parcurg toate paginile misivelor, pot afirma că un merit deosebit al acestei prietenii îl are admirabila preoteasă Angela Ciobanu, artizan înţelept al prieteniei, dar şi al corespondenţei. Prezent de multe ori la evenimentele importante ale lumii ortodoxe şi creştine, în general, mitropolitul Antonie nu părăsea locul respectiv fără să trimită la Slatina câteva rânduri. Cazul este, după părerea mea, singular în istoria Bisericii Ortodoxe Române. Se mai păstrează corespondenţa dintre marii ierarhi şi diferite personalităţi, dar nu într-o asemenea manieră şi la fel de constant ca în acest caz.

Familia preotului Petruş şi a doamnei Angela mi-a încredinţat această „comoară“ cu dorinţa de a tipări o carte în care să se regăsească întreaga corespondenţă. Nădăjduim că Bunul Dumnezeu ne va ajuta să împlinim această misiune. Un astfel de demers ar însemna un model şi pentru cei de azi, pentru întărirea prieteniilor din lumea Bisericii şi pentru păstrarea acestui mod de comunicare, grav afectat de poşta electronică şi alte sisteme de comunicare, care încearcă să înlocuiască definitiv epistolele clasice, pline de istorie şi frumuseţe.