Scurt istoric al filmului religios

Evocarea de către D.W. Griffith a unui episod din viaţa pământeană a lui Iisus Hristos, în scopul ilustrării unei idei filosofice asupra istoriei, nu face din Intoleranţă (1916) un film religios. Nici "fabricarea" unor fenomene paranormale de bâlci de către cinematograful începuturilor nu l-a scos pe acesta din zona divertismentului facil. Abia cinematograful clasic danez şi suedez, urmat de expresionismul german, descoperă valenţele de sugestie magică şi religioasă ale peliculei - chiar dacă exploatate în descendenţa malefică a romanului gotic.

Din filonul expresionismului nordic îşi trage originile şi cel considerat primul mare cineast religios, danezul Carl Theodor Dreyer. Experienţele mistice evocate în filmele sale (Patimile Ioanei DâArc - 1927, Dies Irae - 1943, Cuvântul - 1955) vorbesc de trăiri religioase şi contacte cu realitatea de dincolo, dar înclină prea puţin spre ideea redempţiunii, cât mai degrabă spre aceea a pierzaniei şi infernului. Influenţa expresionismului era prea vie şi prea recentă pentru ca maleficul să lase loc respiraţiei înaltelor sfere.

Continuatorul său direct este francezul Robert Bresson (Îngerii păcatului, 1943, Jurnalul unui preot de ţară, 1951, Procesul Ioanei DâArc, 1963), cineast preocupat de tema jertfei ispăşitoare şi de sugerarea prin elipse a unui plan misterios, "din afara timpului şi a filmului", care înglobează nucleul şi determinismele acţiunii.

Drumul deschis de Bresson şi de Dreyer, în pofida coerenţei sale stilistice şi ideatice, a fost prea rar vizitat de alţi cineaşti. Şi chiar dacă un Lars von Trier se revendica la un moment dat drept continuator al clasicului danez, drumul său este unul al experienţelor spirituale extreme şi strict personale, insolubile în vreun sistem religios, chiar dacă împrumută adesea (în scopuri polemice) teme majore ale creştinismului.

Dar dacă tot folosim sintagma de "film religios", să amintim producţiile care o justifică cel mai direct.

Este, în primul rând, seria de ecranizări să le spunem "fidele" sau "bine intenţionate", mai vechi sau mai noi, ale vieţii lui Iisus (ca Evanghelia după Matei a lui P.P. Pasolini, 1964; Iisus din Nazaret de Franco Zeffirelli, 1977; Regele regilor de Nicholas Ray, 1961; Patimile lui Iisus în regia lui Mel Gibson, 2004).

Sunt interpretările modernist-polemice ale biografiei christice (ca Jesus Christ Superstar al lui Norman Jewison, 1973; Ultima tentaţie a lui Hristos de Martin Scorsese, 1988; Isus din Montreal al lui Denys Arcand, 1989).

Sunt rarele "cine-hagiografii" din spaţiul catolic, în primul rând ale sfântului celui mai iubit de cineaşti şi celui mai des apărut pe ecrane, Francisc de Assisi (Francesco, menestrelul lui Dumnezeu de Roberto Rossellini, 1949; Francesco dâ Assisi de Liliana Cavani, 1966; Frate soare, soră lună de Zeffirelli, 1972), ale la fel de iubitei de cineaşti, dar şi de istorici, poeţi, feministe şi hippioţi Ioanna dâArc (ca celebrele Patimile Ioanei dâArc de C.Th. Dreyer şi Procesul Ioanei dâArc de Bresson, dar şi mai puţin răsunătorul Ioana dâArc pe rug al lui Rossellini), ale Teresei de Lisieux (Therese de Alain Cavalier, 1986) ori a Bernadettei de Soubiroux (Cântecul Bernadettei, r. Henry King, 1943). Cele mai multe au fost bine primite la vremea lor, dar nu toate au reuşit să supravieţuiască timpului.

În pofida certului lor potenţial dramaturgic, rareori Faptele Apostolilor au ajuns pe ecrane, cea mai puternică sursă de inspiraţie pentru cineaşti fiind romanul Quo vadis? al lui Henryk Sienkiewicz, care a prilejuit numeroase adaptări, care mai de care mai spectaculoase.

Le-au fost preferate, cel puţin de industria de film americană, momente spectaculoase ale Vechiului Testament, transpuse în mari montări grandilocvente, mai mult sau mai puţin formale, al căror "campion" este Cecil B. de Mille.

În ce măsură aceste cine-Biblii, cine-sinaxare şi repuneri în discuţie ale imaginilor sacre îndeamnă cu adevărat la reflecţii religioase, sau doar la vagi recapituări şi repuneri în discuţie, adesea tendenţioase, ale unei istorii considerate de unii vetustă, în ce măsură alunecă acestea în scolasticism, pietism sau chiar în aberaţii religioase, în ce măsură reiau, cu voluptate juvenilă şi candidă ignoranţă, mai vechi erezii, nu vom discuta aici.

Cert este că intruziunea meditaţiei religioase în cinema a fost şi rămâne deosebit de firavă şi de "pudică".