Seminarul de la Neamț - frânturi de amintiri despre oameni și vremurile de altădată

Seminarul de la Mănăstirea Neamț a fost, vreme îndelungată, una dintre şcolile binecuvântate în care rigoarea studiului teologic se împletea cu o adevărată paternitate duhovnicească. Între zidurile încărcate de trăirea unor generații de monahi și cărturari, profesorii, pe lângă cunoștințele pe care le transmiteau, încercau să modeleze suflete, să aprindă în inimile tinerilor elevi dorul după Dumnezeu și iubirea pentru Biserică.

Fiecare avea felul său aparte de a fi. Unii păreau, la prima întâlnire, severi sau rezervați, iar apropierea de ei cerea răbdare și timp. Dincolo de această înfățișare exterioară, ascundeau adeseori o bogăție sufletească pe care o descopereai treptat, pe măsură ce le cunoșteai inima. Se străduiau să dăruiască, odată cu lecțiile de teologie, o parte din propria lor experiență de viață, din credința şi lumina pe care le primiseră de la înaintași.

Au fost și profesori cu adevărat strălucitori, oameni înzestrați cu o cultură impresionantă și cu harul cuvântului. Cel puțin așa îi vedeam noi atunci, în anii tinereții, când sufletele însetau să pătrundă, fie și puțin, în tainele teologiei și ale vieții duhovnicești. Privindu‑i astăzi prin lumina amintirii, îmi dau seama că nu doar erudiția lor fascina, ci și noblețea unei slujiri pe care încercau să o așeze înaintea noastră ca pe un ideal.

Între slujitorii seminarului s‑a numărat și părintele Vasile Viorel Cojocaru, care ne‑a fost pedagog și spiritual în ultimii ani ai seminarului, vreme de aproape doi ani. A venit după plecarea pedagogului Vasile Țoc, care fusese numit la o parohie din împrejurimile Roznovului, în vechiul Protopopiat Piatra Neamț, zonă care, după anul 1990, avea să devină la rândul ei protopopiat.

Părintele Vasile Viorel Cojocaru nu a slujit multă vreme la seminar. La început era mirean, iar apoi a fost hirotonit pe seama Seminarului de la Mănăstirea Neamț. Provenea din Humulești, satul care păstrează mireasma copilăriei lui Ion Creangă, și vorbea adeseori, cu o bucurie firească, despre familia sa, urmașă a unei vechi ramuri a marelui povestitor.

Foarte apropiat de neamul lui Ion Creangă fusese protosinghelul Caliopie Apetrei, unchiul pedagogului nostru. Timp de aproximativ unsprezece ani a fost stareț al Mănăstirii Sihăstria, până când regimul totalitar l‑a îndepărtat din această slujire și l‑a trimis, într‑un fel de exil, la Mănăstirea Văratec. Acolo și‑a petrecut ultimii ani ai vieții ca preot slujitor, purtând cu smerenie încercarea și primind toate cu nădejdea celui care știe că Dumnezeu lucrează și prin suferințele pe care oamenii le socotesc nedrepte.

Despre starețul Caliopie a scris pagini de mare frumusețe Mitropolitul Antonie Plămădeală, care îl cunoscuse îndeaproape în perioada petrecută împreună la Mănăstirea Slatina. Din mărturiile sale răzbate chipul unui monah împodobit cu daruri alese, între care strălucea în chip deosebit nevoința postirii. Era un om al rugăciunii ascunse, al smereniei și al înfrânării, un suflet care își tăinuia ostenelile pentru a nu pierde răsplata lor înaintea oamenilor.

În această privință, Sfântul Cuvios Cleopa îi oferise întregii obști o învățătură de mare adâncime duhovnicească. În vremea posturilor, îi îndemna pe monahi să fugă de orice slavă deșartă și să caute liniștea, retragerea și întâlnirea tainică cu Dumnezeu. Tocmai de aceea, dorind să nu‑și piardă plata pentru nevoință, părintele Caliopie obișnuia să se retragă în singurătate, unde își petrecea zilele în rugăciune stăruitoare și în post aspru, lăsând ca numai Dumnezeu să fie martor al ostenelilor sale. Astfel de viețuitori au rămas pentru cei care i‑au cunoscut icoane ale smereniei, arătând că adevărata măreție se ascunde în taina unei vieți trăite departe de privirile lumii și aproape de lumina cea neapusă a lui Hristos.

Nepotul protosinghelului Caliopie Apetrei nu părea să fi moștenit întru totul nevoința și însușirile unchiului său, însă purta în suflet apropierea de lumea lui Ion Creangă. Vorbea cu dragoste despre marele povestitor al Humuleștiului, despre frumusețea operei sale și despre înțelesurile ei adânci, pe care le cercetase cu răbdare și le descoperise dincolo de farmecul limbii române. Îi plăcea să surprindă nuanțe subtile prin care Creangă lăsa să transpară credința satului românesc, evlavia curată, precum și respectul profund față de Biserică și față de oamenii care își închinau viața slujirii Altarului. În felul acesta, pedagogul nostru încerca să se apropie deopotrivă de literatura română și de universul spiritual în care aceasta își avea rădăcinile.

Din anii aceia îmi revine uneori în minte chipul fostului pedagog, părintele Vasile Viorel Cojocaru, care avea să slujească, peste ani, ca preot în Humulești. Am aflat mai târziu că s‑a dăruit cu multă râvnă lucrării de refacere și înfrumusețare a bisericii din vestita așezare de pe malul Ozanei, loc care păstrează până astăzi parfumul copilăriei lui Ion Creangă și frumusețea unei lumi pe care timpul nu a reușit să o șteargă din memoria neamului.

Numele său se leagă, în amintirea mea, și de unul dintre cele mai importante evenimente petrecute în anii seminarului: vizita, la 19 septembrie 1987, a Patriarhului Ecumenic Dimitrios I la Seminarul de la Mănăstirea Neamț. Pentru seminariştii de atunci, era un moment cu totul ieșit din comun, o adevărată sărbătoare, cum foarte rar se întâmpla în acele vremuri.

Am fost chemați la seminar cu mai multe zile înainte de data vizitei. Faptul acesta, cu totul neobișnuit, ne‑a făcut să înțelegem că se pregătea un eveniment de mare însemnătate. În acele zile am lucrat cu toții la grădină, am făcut curățenie, iar clădirea seminarului a cunoscut o adevărată înnoire. Sala de protocol, cancelaria și sufrageria au fost văruite și pregătite cu grijă, astfel încât întregul așezământ să întâmpine oaspeții într‑o atmosferă de bună rânduială şi demnitate. Totul căpătase o prospețime aparte, ca pentru primirea unui pelerin de seamă.

Sunt încredințat că vrednicul de pomenire Patriarh Teoctist, pe atunci locțiitor de Mitropolit al Moldovei, s‑a ostenit din plin pentru buna organizare a acestei vizite. Grija sa atentă și dragostea pentru Seminarul de la Neamț s‑au văzut în fiecare detaliu, iar întâlnirea s‑a desfășurat într‑o atmosferă de autentică bucurie.

Nu sunt simple cuvinte rostite din amintire. Îmi stăruie și acum înaintea ochilor chipul blând al bătrânului Patriarh Dimitrios, luminat de o bucurie sinceră. Se vedea că era impresionat de ceea ce întâlnise la Neamț, de liniștea locului, de rânduiala vieții monahale și de entuziasmul tinerilor seminariști care îl întâmpinaseră cu respect și dragoste.

Îmi amintesc, de asemenea, un moment care avea să rămână întipărit în memoria mea. Patriarhul Ecumenic l‑a invitat atunci pe Mitropolitul Hrisostom de Mira, fost profesor la renumita Școală Teologică din Halki și unul dintre cei mai învățați ierarhi ai vremii, să ne adreseze câteva cuvinte. A fost pentru noi o adevărată lecție de teologie și de înţelepciune duhovnicească.

Atunci am auzit pentru întâia oară expresia „secularizarea vieții duhovnicești”. Până în acel moment, ori de câte ori se rostea cuvântul secularizare, mintea noastră se îndrepta aproape exclusiv către secularizarea averilor mănăstirești din veacul al XIX‑lea. Mitropolitul Hrisostom ne vorbea însă despre o altă primejdie, mult mai subtilă și mai greu de observat: secularizarea sufletului, pierderea treptată a sensibilității față de cele sfinte, înlocuirea duhului rugăciunii cu duhul lumii și slăbirea conștiinței că Dumnezeu trebuie să rămână centrul vieții omului. Era un cuvânt profetic, pe care aveam să‑l înțeleg cu adevărat abia peste ani, când această realitate avea să devină tot mai vizibilă în societatea contemporană.

În aceeași delegație a Patriarhului Ecumenic se afla și Mitropolitul de Filadelfia, Bartolomeu. Nimeni nu bănuia atunci că, peste numai cinci ani, avea să urce pe tronul Patriarhiei Ecumenice, devenind Patriarhul Constantinopolului și una dintre cele mai reprezentative personalități ale Ortodoxiei contemporane.

Aceste amintiri se împletesc firesc cu zilele în care, alături de Vasile Viorel Cojocaru, ne osteneam la Neamț, fiecare ascultare devenind, fără să înțelegem pe deplin atunci, o lecție despre răbdare, responsabilitate și formare a caracterului. Timpul a așezat peste acele clipe lumina înțelegerii, iar ceea ce odinioară părea doar o obligație a devenit, în memoria sufletului, o adevărată școală a vieții.

Trebuie să recunosc că profesorii și pedagogii nu se bucurau întotdeauna de întreaga simpatie a elevilor. Tinerețea poartă în ea dorința firească de libertate, iar disciplina riguroasă a Seminarului Teologic de la Mănăstirea Neamț lăsa foarte puțin loc manifestărilor vioiciunii tinereşti. Programul era sever, ascultările numeroase, iar fiecare zi se desfășura sub semnul unei rânduieli care, pentru mulți dintre noi, părea uneori prea apăsătoare.

Privind însă acum, după aproape patru decenii de la acele întâmplări, înțeleg cât de nedrepte pot fi judecățile tinereții și cât de limpezi devin lucrurile atunci când sunt privite prin lumina experienței. Astăzi nu mai regăsim în acei profesori și pedagogi oameni preocupați doar de disciplină, ci suflete care și‑au purtat cu responsabilitate și jertfelnicie misiunea de a forma viitorii slujitori ai Bisericii. Dincolo de severitatea lor, se ascundea o grijă pentru elevi, o dragoste discretă, exprimată nu întotdeauna prin vorbe blânde, ci adesea prin exigență, prin răbdare și prin dorința de a ne vedea devenind oameni vrednici de chemarea pe care o așteptam.

Desigur, au existat și momente în care tonul nu era cel mai potrivit, în care anumite gesturi sau cuvinte puteau răni ori păreau lipsite de măsura pe care ne‑am fi dorit‑o. Erau și ei oameni, purtând propriile neputințe, propriile poveri și încercări. Însă toate acestea nu pot umbri adevărul mai adânc al slujirii lor. În vremurile acelea deloc ușoare, sub apăsarea unui regim totalitar care urmărea cu suspiciune fiecare lucrare a Bisericii și fiecare om al Altarului, responsabilitatea de a forma tineri pentru preoție era o misiune deosebit de grea. Ei trebuiau să păstreze echilibrul între exigențele școlii, presiunile vremii și grija pentru sufletele încredințate lor, iar această lucrare cerea mult curaj, înțelepciune și discreție.

Poate că tocmai de aceea, astăzi, gândul meu se îndreaptă către ei cu recunoștință. Timpul a șters asperitățile amintirilor și a păstrat ceea ce era curat și luminos: osteneala lor, răbdarea și dorința de a lăsa în urma lor o generație de slujitori ai lui Hristos.

Părintele Vasile Viorel Cojocaru a plecat destul de devreme din această lume. Dacă ne gândim că nu împlinise încă șaptezeci de ani, am putea spune, omenește vorbind, că s‑a mutat la Domnul prea curând.

Viața omului nu se măsoară numai în numărul anilor, ci mai ales în lumina faptelor și în binele pe care îl lasă în urma sa. Iar judecățile lui Dumnezeu nu se suprapun niciodată peste judecățile oamenilor. El singur cunoaște vremea fiecăruia, măsura fiecărei osteneli și clipa în care cheamă sufletul la odihna cea veșnică. Nouă nu ne rămâne decât să păstrăm amintirea celor care au semănat binele în viețile noastre și să‑i încredințăm, cu nădejde și rugăciune, iubirii celei fără de sfârșit a lui Dumnezeu.