Semințe de cântecul cucului

Umblase zi de zi prin crânguri cu o desagă pe umăr. Zicea că strânge semințe de cântecul cucului. Când începu toamna, îl văzură semănând pe câmp semințele pe care le strânsese.

Pune grâu, omule, c-o să mori de foame la anul! i-au spus oamenii din sat. Dar lui nu părea să-i pese. Spre iarnă, când încolți grâul, încolțiră și semințele azvârlite sub brazdă. Apoi câmpul înverzi, mai puțin locul său, ce se umplu de glasuri de cuc ce cântau întruna, dar pe care nu puteai să le vezi, așa cum nu vedeai niciodată cucul. Erau mititele la început glasurile acestea. Se auziră însă cântând chiar și atunci când se așternu peste ele prima zăpadă. Cum să cânte cucul în toiul iernii? Dar uite că taman asta făcea! Ce-i drept, nu în pădurea de la marginea satului, unde sosea odată cu primăvara, ci susurând, ca apele fântânilor, în adâncul pământului. Nu cumva aici erau țările acelea în care pleca el când începea secerișul grâului? Nu putea să răspundă nimeni la întrebarea aceasta.

Oare secerișul cântecelor de pe câmp când începea? Căci păreau să fie coapte. Însă numai cel care le semănase știa când. Și tot el se pricepea să le secere, ascuțindu-și pentru asta auzul, căci cu ajutorul lui le secera, strângându-le apoi în snopi, iar snopii încărcându-i în Carul Mare, ca să poată valțurile nopții să le treiere, după care pornea cu-n car obișnuit la moară. Ieșea o făină strașnică din semințele de cântecul cucului. Și din făina asta se făcea cea mai grozavă pâine din lume. Pe care o coceau la dogoarea inimii lor fetele ce visau să se mărite, și care se și măritau după aceea. Mai era bună această pâine și pentru cei ce voiau să afle câți ani le-au mai rămas de trăit. Aproape că nu era om care să nu vrea să știe lucrul acesta.

Așa că semănătorul de cântecul cucului nu numai că nu murise de foame, dar dăduse și celorlalți din recolta sa. Ani de-a rândul, s-a auzit, și vara, și iarna, cucul cântând în satul acela, unde n-a existat fată care să nu se mărite la timp. După cum n-a existat om care să nu știe în ce an o să moară. Lor le-ar fi plăcut, însă, o pâine făcută din niște cântece care să le spună că n-or să moară niciodată. Cucul n-avea totuși o putere atât de mare. Sau poate că avea. Dar nu voia să le arate oamenilor asta.