Semnal editorial: Satul românesc la răscruce

În numărul 16-17 (2008-2009) al revistei „Deisis“ - publicaţie de cultură şi spiritualitate editată de Mitropolia Ortodoxă Română pentru Germania, Europa Centrală şi de Nord -, Nicolae Stroescu-Stânişoară semnează un editorial intitulat „Satul românesc la răscruce“.

Autorul numeşte „sindrom prelungit în timp“ desconsiderarea ţăranilor „într-o ţară în cea mai mare parte de origine şi substanţă ţărănească“ şi atribuie transmiterea acestui morb intelectualităţii, dar şi altor categorii, inclusiv cea a proletariatului urban şi până la acei ţărani dornici să migreze spre oraş. Apostrofarea imperativă pe care o auzim tot mai des în zilele noastre - „Nu fi ţăran!“ - a avut dintotdeauna accepţia de a-l disciplina pe vreun necivilizat, lipsit de cei şapte ani de-acasă. Mulţi nu mai voiau să fie ţărani. Iar comunismul a alimentat din plin această dorinţă, pentru ca în perioada postcomunistă ţăranului să i se acorde, „alert, pronosticul grabnicei dispariţii“.

Nicolae Stroescu-Stânişoară arată că ţăranul este, totuşi, prezent „prin inconştientul colectiv al poporului român“, de a cărui perenitate Constantin Noica este convins şi o confirmă chiar la cel mai înalt nivel al gândirii româneşti: „Întreaga noastră filozofie cultă este în consonanţă cu ţărănescul“ (Pagini despre Sufletul Românesc, Bucureşti, Humanitas, 2000, pag. 85). Şi continuă: „Oricât de disparate ar fi aceste filozofii valabile, fie că e vorba de doctrina lui Conta, de pildă, sau de cea a lui Blaga, pretindem să arătăm că ele sunt în consonanţă cu orientarea adâncă a culturii noastre populare“ (ibidem, pag. 85, 86).

Mai departe, editorialistul îşi mută privirea de la cultură la politică, unde enumeră câteva experienţe personale menite să sublinieze rolul deloc de neglijat al ţărănimii în societate. Şi continuă cu câteva aspecte desprinse din soarta istorică a ţăranului român - împroprietărirea ţăranilor sub domnitorul Alexandru Ioan Cuza; Legile reformei agrare din anul 1921; Legea pentru organizarea şi încurajarea agriculturii, 1937. Astfel, înainte de cel de-al Doilea Război Mondial, ţăranii devin tot mai conştienţi de drepturile ce le revin, le cer, şi sunt animaţi de o creştere însemnată a conştiinţei de clasă. Drept urmare, „într-o perioadă scurtă… de numai 15 ani, ţăranul român din proprietar devine colectivist sau salariat…“ (academician Păun Ion Otiman). Urmarea acestei transformări bruşte a fost apariţia unui vid de memorie istorică şi culturală, pentru că, aşa cum arată academicianul Otiman, într-o întâmplare din anul 1986, nepoţii şi strănepoţii ţăranilor prosperi, îndrăgostiţi, odinioară, de pământurile lor, nu au reuşit să „explice, cu cuvintele lor, ce reprezintă pentru ei glia străbună“ şi cu atât mai puţin ce a însemnat pentru ţăranul român ogorul său.

Un aspect care merită reţinut este că acest popor cu obârşii pastorale şi agrare nu a înregistrat „un exemplu de mai mare coeziune, solidaritate şi lealitate reciprocă ca acela dintre ţărănime şi Biserică“. Cauza principală detectată de Nicolae Stroescu-Stânişoară constă în faptul că însăşi formarea neamului, urmată mai apoi de întemeierea statalităţii, a fost însoţită de creştinismul timpuriu. De asemenea, în stabilirea acestei istorice reuniri, un rol important l-a avut legătura dintre monahismul românesc şi ţăranul român. Încă din primele secole de creştinare a poporului român au existat aşa numitele „sihăstrii săteşti“, formate din mireni sau din călugări. Această legătură neîncetată dintre Biserică şi sat şi-a dovedit puterea în perioada comunismului, fapt pentru care „satul românesc nu a putut fi mai deloc tulburat în continuarea unei tradiţii creştine intacte şi în curajul spontan al normalităţii religioase“. Mai mult, „cel care se ştie în relaţie cu Dumnezeu al Iubirii nu poate fi de nimeni pe deplin subjugat“. În sensul acesta, comunismul absolutist avea intenţia clară ca „omul închinător“, cum l-a numit Vasile Băncilă pe ţăranul român, să dispară.

De aceea, autorul îndeamnă ca „acum, când satul românesc se află la răscruce, reciproca gratitudine şi solidaritate dintre poporul acesta şi Biserică, la toate nivelurile, nu se cuvine să fie cumva eclipsată“.

Înainte de a vă întreba dacă şi cum este posibilă salvarea clasei ţărăneşti sau a fermierilor (indiferent de ce nume i se va atribui pe viitor), este bine să aveţi în minte răspunsul - care să capete un sens şi să devină o îndatorire pentru noi, cei de astăzi - dat de Mircea Eliade părintelui Gheorghe Calciu la întrebarea referitoare la credinţa sa religioasă: „Părinte Calciu, credinţa mea este cea a ţăranului român“.