Semnul Crucii pe case

Cred că nu este nici o priveliște mai încântătoare și totodată dătătoare de speranță și bucurie decât aceea în care o bunică sau o mămică tânără își aduce copilașul sau nepoțelul, duminica, la biserică. Înaintează cu sfiiciune și evlavie până la iconostasul pe care este așezată icoana praznicală sau a Învierii. După cuvenitele închinăciuni ale mamei sau bunicii, mâna uneia dintre ele împreunează trei degețele de la mânuța copilului și îl însemnează pe trup cu semnul Sfintei Cruci. Apoi îl ridică și-l îndeamnă să sărute icoana. N-am văzut nici o situație în care copilașul, de 3-4 anișori, să refuze să facă acel gest. Dimpotrivă, îl face cu aceeași convingere și trăire cu care îl face pe obrazul mamei.

Asistând mai demult, înainte de restricţiile sanitare pandemice, la un astfel de moment atât de suav și de sfânt, mi-am imaginat cum va crește, odată cu pruncușorul, și crucea care l-a pecetluit în acea zi. Da, cred cu tărie, chiar dacă pare doar o metaforă, că Sfânta Cruce pe care ne-o asumăm ca pavăză, ca armă împotriva diavolului, cum glăsuiește troparul de la Taina Sfântului Maslu, crește odată cu noi, ca să ne poată acoperi mereu, cu puterea ei, toată suprafața trupului.

Dacă ne-am repeta, măcar din când în când, cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur despre marele dar făcut de Dumnezeu, prin Cruce, omenirii căzute, de fapt, prin Jertfa Fiului Său, am ajunge ca fie și prin gestul, din păcate adesea mecanic și formal, de a ne face cruce să ni se inducă fiorul sublimului adevăr al puterii mântuitoare a Sfintei Cruci pentru toți cei care o cinstesc: „Când îți faci semnul crucii, gân­dește-te atunci la tot ce s-a petrecut pe cruce și stinge mânia și toate celelalte patimi. Când îți faci semnul crucii, umple-ți fruntea cu multă îndrăznire, fă-ți liber sufletul. Știi, doar, care sunt acelea care-ți dau libertatea! Pentru aceasta și Pavel, îndemnându-se la asta, adică la libertatea ce ni se cuvine nouă, așa ne-a îndemnat, amintind de cruce și de sângele Stăpânului, a spus: «Ați fost cumpărați cu preț! Nu fiți robi oamenilor!»
(I Cor. 7, 23)” (Omilii la Matei, Omilia LIV, IV, în col. PSB, vol. 23, pp. 628-629).

Până nu demult - poate și în prezent, dar mă tem că mult mai rar! - satul românesc tradițional (cuvântul e golit demult de sensul și de substanța lui valorică) păstra cu sfințenie obiceiul ca atunci când se ridica o casă, odată coama aco­perișului încheiată, pe vârful ei să primească, drept semn al împlinirii menirii acelei construcţii, o cruce. Acolo se știa şi se voia să se știe că vor locui creștini, oameni cu frică de Dumnezeu, oameni cu bunăcu­viință, prin semnul pe care nu se sfiau să-l arate consătenilor, locuitorilor acelei așezări și celor ce erau în trecere prin acel sat. Prin pre­zența ei pe acoperișul caselor, crucea reprezenta semnul legăturii cu Dumnezeu a tuturor generațiilor care se vor naște, vor trăi și își vor împlini viața acolo. Astfel, casele se afiliau bisericii satului, în virtutea adevărului potrivit căruia familia creștină şi implicit locuința ei pot fi numite și chiar sunt o mică biserică.

Sfințirea unei case noi reprezintă sfințirea spațiului în care omul se naște, trăiește, iubește și moare, perpetuând un neam. Reprezintă, cu alte cuvinte, sfințirea acelei mici biserici, din tinda căreia se despletesc cărările spre biserica din mijlocul satului. Credința populară spune că pentru fiecare credincios care merge cu regularitate la Sfânta Liturghie duminica și în sărbători, există un înger care îi contabilizează pașii, înfățișându-i lui Dumnezeu pentru a-i trece pe răbojul faptelor bineplăcute Lui, chezășie pentru răspunsul bun la Dreapta Judecată.

Motivul crucii îl definește pe creștin, în general, şi îl pecetluiește de la naștere până la mormânt. Aici se oprește doar accepția uzuală, concretă, dar adevărul din miezul ei merge mai departe, adică transcende lumea materială. Crucea nu este doar semnul materializat, în lemn sau în piatră, așezat de pildă la căpătâiul celor adormiți. Crucea călătorește mai departe cu sufletul, ajutându-l să urce treptele spre Împărăția lui Dumnezeu. Mai ales pentru că, așa cum sugeram printr-o figură poetică, odată în­sem­nați din pruncie cu acest semn mântuitor, îl purtăm în alcătuirea somatică, crește odată cu noi și chiar dacă vom fi uitat de el (vai, cât de adesea uităm!), ne-a însoțit mereu, ascuns în celule, în însăși formula chimică, dacă vreți, a trupului nostru. Doar că nu l-am simțit cu nici unul din cele cinci simțuri ale trupului, ci cu senzorii mult mai subtili ai sufletului.

Dincolo de bătătura gospodăriei țărănești, motivul crucii îl însoțește pe creștinul din satul românesc pe tot traseul existenței sale concrete, cu timpul marcat de anotimpurile anului, având fiecare determinarea sa precisă.

Primăvara vine cu începutul relației aproape mistice între om și natură, mai exact, între om și pământ. De la înfigerea plugului în brazdă, chiar dacă astăzi acesta este o unealtă sofisticată, la capătul locului care va fi arat, omul lui Dumnezeu, țăranul credincios, se pecetluiește mai întâi pe sine cu semnul Crucii, apoi, cu privirea trimisă până la capătul celălalt al brazdei, rostește sau doar gândește: „Doamne-ajută!” Brațele apasă coarnele plugului, care taie adânc pământul, ca și cum ar tăia o pâine, îndeamnă cu glas aproape părintesc boii sau calul și pășește cu hotărâtă nădejde în ceea ce s-ar putea numi calea spre pâinea cea de toate zilele.

Apoi? Apoi în adâncitura brușilor de pământ întorși de fierul plugului, aruncă semințele (grâul) despre care știe din bătrâni, și n-are nici o undă de îndoială că fiecare bob poartă la unul din capete chipul lui Hristos Domnul! Apoi, cu ace­eași grijulie tandrețe, trece cu grapa peste brazdele răscolite și învelește cu pământ, cum ai înveli un prunc, boabele de grâu și așteaptă. Ce? Îl așteaptă pe Dumnezeu să împlinească minunea! Apoi, „Când holda de seceri tăiată fu gata,/ Bunicul și tata/ Lăsară o chită de spice-n picioare,/ Legând-o cucernic cu fir de cicoare;/ Iar spicele-n soare sclipeau mătăsos,/ Să-nchipuie barba lui Domnu’ Hristos” (Nichifor Crainic, „Cântecul Potirului”).

Dar cercetătorii de folclor și tradiții populare atestă și un alt obicei de o mare frumusețe care implică motivul crucii. Înainte de secerat, țăranul alcătuiește din primele spice, împletindu-le astfel, o cruce și le duce la biserică pentru a fi sfințite de preot. Le așază apoi în casă, la icoana Mântuitorului și a Maicii Domnului, păstrându-le până la primăvara viitoare, când palmele bătătorite ale gospodarului le scutură de pe spicul uscat și le seamănă primele în brazda nouă trasă. În alte zone, aceste boabe se sfărâmă și se încorporează în pâine. Se realizează, astfel, un ciclu a cărui semnificație nu e străină de Taina Euharistică. Pâinea, Trupul Mântuitorului jertfit pe Cruce, perpetuează gestul săvârșit la Cina cea de Taină.

De aceea, nici o femeie de la țară nu va pune aluatul în cuptor fără a-l însemna cu semnul crucii și nu va tăia prima felie de pâine caldă fără să împlinească același ritual, cu toată evlavia și credința.

Prezența unei cruci sau a unei troițe la răscrucile satelor, lângă fântâni sau izvoare, la hotarul satului și adeseori pe locul unde un om și-a sfârșit viața reprezintă tot atâtea mărturii ale unei organice asumări a ceea ce semnifică acest semn sfânt pentru creștinul român. Am vorbit de satul tradițional făcând voit abstrac­ție de probabilitatea ca aceste tradiții să fi dispărut în mare parte, dorind să cred că și dacă acesta este tristul adevăr, nu este exclusă niciodată ipoteza întoarcerii la normalitate și normalitatea, pentru poporul român născut creștin, nu se poate concepe fără tot ceea ce-i leagă viața de Cel care prin Întrupare, Răstignire, Înviere și Înăl­țare la cer a pus temeiul dreptei credințe.

Sufletul mă îndeamnă să închei această smerită cugetare cu o constatare deopotrivă cutremurătoare și sublimă întru adevărul conținut. Dintre toate făpturile plămădite de Dumnezeu, trupul omului poate închipui o Cruce, întinzându-și brațele pe brațele ei, lipin­du-și trupul de trunchiul care leagă pământul de cer. Și poate că semnul matematic + nu este altceva decât crucea pe care omul își răstignește mereu și mereu pașii cu­noaș­terii.