„Setea de valori aduce înapoi oamenii în biserici“

Astfel titra, de curând, ediţia online a unui ziar dintr-un oraş din nordul Germaniei. Articolul făcea astfel referire la rezultatele unui anchete jurnalistice cu privire la religiozitatea locuitorilor unei metropole din Europa zilelor noastre. Intervievatorul a avut în vedere în special persoane care renunţaseră încă de tineri la apartenenţa lor la Biserică sau care nici nu fuseseră vreodată botezaţi, dar care, ajunşi în postura de părinţi, au considerat important să încurajeze o atitudine pozitivă a copiilor faţă de viaţa religioasă, ba chiar să stimuleze participarea acestora la activităţi de catehizare în cadrul Bisericii.

În interpretarea rezultatelor cercetării se spune că motivul pentru care unele familii tinere nu se opun cultivării sentimentului religios în educaţia celor mici este tocmai „căutarea unui sprijin în promovarea unor valori pentru proprii lor copii“. O tânără mamă, participantă la interviu, a afirmat că Biserica este locul prin excelenţă unde „copii pot învăţa ce este bine şi ce este rău“, aceştia putând primi aici o „educaţie morală adecvată“.

Astfel de opinii şi atitudini pozitive cu privire la apropierea copiilor de viaţa religioasă şi mai ales motivaţii de genul celor amintite anterior le întâlnim destul de frecvent şi în societatea românească, deşi nu ştiu ca această problematică să fi fost abordată în cadrul vreunei cercetări sociologice amănunţite.

Dincolo de aspectul îmbucurător, din perspectivă creştină, al atitudinilor semnalate de ancheta cu pricina, nu putem trece cu vederea o întrebare esenţială: oare întotdeauna semnificaţia conceptului de „valori“ este aceeaşi cu accepţiunea creştină a cuvântului „virtuţi“? Interpretările celor două concepte converg spre o semnificaţie comună?

Deşi este surprinzător, nu de puţine ori noţiunea de „valori“ mai mult complică semnificaţia discursului moral, decât să îl clarifice. A devenit aproape o axiomă specifică postmodernităţii faptul că, la urma urmei, „fiecare om are dreptul să îşi aleagă şi să se orienteze după propriile sale valori“. O diferenţă de percepţie şi atitudine în privinţa „valorilor“ este cât se poate de probabilă în lumea în care trăim, ba mai mult, această diferenţă pare tocmai un indiciu al normalităţii.

Aşadar, la ce ar trebui să ne gândim când auzim pe cineva că se referă la „valorile democraţiei“, „valorile feministe“, „valorile creştine“ sau „valorile umanităţii“? Putem vorbi oare despre o arie de semnificaţie general acceptată a acestor sintagme, ca şi când acestea ar face referire la ceva care trebuie să fie acceptat în mod obiectiv ca adevărat? Probabilitatea unor răspunsuri pozitive este, din păcate, destul de mică.

Nu de puţin ori constatăm că ataşarea unor epitete, precum „creştin“ sau „social“ sau „civic“, la cuvântul „valori“ nu reuşeşte o depăşire a relativismului percepţiilor curente asupra valorilor şi, astfel, semnificaţia propriu-zisă a ceea ce vorbitorul exprimă rămâne învăluită în mister.

Într-un astfel de context, nu ar fi de mirare ca, la un moment dat, referirile cvasi-ambigui cu privire la semnificaţia „valorilor“ să tindă a înlocui subit percepţia clasică asupra virtuţilor, chiar şi a celor cunoscute în scrierile şi tradiţia Bisericii sub numele de virtuţi creştine. Această evoluţie este cât se poate de probabilă, atât timp cât societatea în care trăim ne încurajează să ne descoperim şi să ne creăm propriile valori, o viziune particulară şi unică asupra acestora, fără referire la „virtuţi“ - semne ale raportării permanente la Revelaţie şi Divinitate.

Rămâne o responsabilitate de prim rang a creştinilor să redescopere şi să promoveze însemnătatea autentică a ceea ce Sfintele Scripturi şi operele patristice definesc drept „virtuţi“. Dificultatea va consta probabil nu atât în enumerarea sau clasificarea teoretică a acestora, cât mai ales în trăirea şi practicarea lor. Tradiţia Bisericii abundă în exemple de reflecţie pe marginea dobândirii şi exersării virtuţilor, însă forţa vivificatoare şi restauratoare a acestora se descoperă doar prin exerciţiu şi, de ce nu, printr-o asceză a felului în care valorile sunt percepute şi ierarhizate.

Opţiunea părinţilor pentru promovarea valorilor autentice în viaţa propriilor copii este, fără îndoială, una lăudabilă. Dacă va fi suficient de consistentă, cei mici vor reuşi să treacă şi dincolo de nivelul superficial şi frumos ambalat al valorilor de consum, probând şi exersând ceea ce de milenii constituie un veritabil etalon al autenticităţii umane: virtutea.