Sfânta Troiţă din inima Bucureştilor

Troiţele sunt altare sub cer deschis. Le ridică creştinii să-i cinstească pe cei care şi-au dat viaţa pentru credinţa în Dumnezeu, ori au fost jertfitori ai ţării lor. Umile, semeţe, cu coperiş de şindrilă, tablă, sau doar acoperământ ceresc, troiţele ies în calea trecătorului, făcându-l să ridice capul, să se smerească şi să îmbrăţişeze cu puterea gândului Împărăţia Domnului. Le întâlneşti pretutindeni de-a lungul şi de-a latul României, la răspântie de drumuri şi uliţe, în inima aşezărilor, în necuprinderea ţarinei, pe loc drept, dar şi pe înălţimi ca nişte miradoare de veghe la pacea şi armonia pământenilor. Uneori, cum s-a întâmplat în Bucureşti, în veacul al XVI-lea, în a doua sa jumătate, troiţa poate lua chip de mănăstire. Ctitorul unei asemenea troiţe cu faţă sihastră a fost voievodul Ţării Româneşti Alexandru al II-lea Mircea (1568-1577). Acesta a înălţat pe o ridicătură de pământ din mijlocul cetăţii o mănăstire căreia i-a dat simbolic numele de Sfânta Troiţă. Cel dintâi dregător al ţării mulţumea prin gestul lui ctitoricesc Dumnezeului că i-a dăruit biruinţa împotriva potrivnicilor săi, vornicii Vintilă şi Dumbravă. Ca să se ajungă la Sfânta Troiţă se suia parcă pe o scară a virtuţilor şi la capătul ei simţeai că poţi atinge cerul. Era, cum se povestea, o poiană, un ochi de lumină într-un codru de piatră şi lemn. Dar soarta nu s-a arătat defel îngăduitoare cu zidirea voievodală. În timpul luptelor dintre Mihai Viteazul şi temutul conducător de oşti otoman, Sinan Paşa, cele de la Călugăreni şi Târgovişte, în care turcul a fost învins, acesta a pus ochii pe aşezământul Sfintei Troiţe şi l-a transformat în fortăreaţă. Răpus de Mihai în acel de neuitat an 1595 şi pus pe fugă, acesta a distrus din temelii mănăstirea. Prin vrerea lui Dumnezeu colina n-a rămas multă vreme fără preţioasa sa podoabă. S-a ivit un nou ctitor, la fel de vrednic şi de dornic să zidească alt lăcaş şi mai falnic. E vorba de voievodul Radu Mihnea. A săvârşit fapta sa de toată isprava la 1614. Ca să construiască biserica pe care o voia neasemuită a tocmit meşterii cei mari, calfe şi zidari, după zisa baladei. Pe ţancul de unde privirea putea cuprinde cu vederea o bună parte a cetăţii lui Bucur s-a întrupat temeinic o biserică ce a păstrat planul Sfintei Troiţe. Silueta sa puternică avea graţia şi eleganţa de linie a Catedralei de Curtea de Argeş, care i-a fost de altfel sursă de inspiraţie. Bazilica, sortită de ctitor a fi Mitropolie a Ţării Româneşti, se asemuia, dar se şi deosebea de surata ei mai vârstnică din Argeş. Turlele sale, patru la număr, nu horeau, urându-se spre cer, ca cele argeşene, ci rezemau bolta cu coloanele lor ca nişte cariatide din stejari multiseculari. Corabia bisericii era din cărămidă, nu din piatră, şi pereţii fuseseră modelaţi în registre succesive, subtil ritmate, de firide cu spoitură lunară.

Mănăstirea ce a intrat în conştiinţa publică cu numele de Radu Vodă a devenit un loc emblematic şi princiar al Bucureştilor. Într-un chip minunat alcătuieşte pandant cu Biserica ciobanului Bucur, situată pe un alt colnic din apropiere. În miezul Bucureştilor mănăstirea aceasta, cu majestuoasa sa biserică, a continuat a fi, ca şi la prima întemeiere, o Sfântă Troiţă. Iese înaintea celor însetaţi de Dumnezeu. Ctitorii au hărăzit-o prin vrere cerească cu viaţa cea fără de moarte. Oricât de multe au fost încercările şi primejdiile şi cât de aproape părea uneori asfinţitul, Mănăstirea Radu Vodă a pulsat mereu lumina credinţei. Lovită de un groaznic cutremur în 1802, a fost pur şi simplu ruinată pe jumătate. A renăscut, fiind refăcută şi mărită cu un larg pridvor, existent şi azi, şi pictată de unul din maeştrii secolului al XIX-lea, Gheorghe Tattarescu. Dar restaurarea de atunci n-a respectat forma originară, aşa cum fusese imaginată de meşterii valahi, cu o inconfundabilă amprentă munteană. Biserica s-a rezidit în stil neogotic potrivit modei timpului. Anii cei mulţi şi furtunateci au şubrezit zidirea şi un nou ctitor a purces la reconstrucţia sa în vreme de prigoană, în perioada comunismului, în anii 1967-1974. Gestul a aparţinut unui preţuitor statornic al valorilor naţionale, Patriarhul Justinian. Acesta i-a cerut arhitectului Ştefan Balş, autorul proiectului de restaurare, să redea aşezământului aspectul originar. Tot atunci biserica s-a înveşmântat lăuntric cu strai pictural nou, ţesut de un reputat zugrav al epocii, părintele Sofian Boghiu. În pronaos s-au păstrat, conservate şi primenite, cele mai multe dintre picturile lui Gheorghe Tattarescu. La capătul acelei dificile şi rafinate opere de refacere, floarea cea de argint de pe tâmpla cetăţii lui Bucur s-a arătat iar în toată splendoarea corolei sale de lumini, bucurând şi mângâind suflete. Avusese loc, totodată, o punere în consonanţă a bisericii cu expresia şi plastica Seminarului Teologic, cu faţadele sale ca de cergă vârstată cu brâie de cărămidă roşietică, edificiu impunător construit în 1893 ca Internat Teologic prin daniile lui Ion Scorţeanu şi Maria Schiopescu.
Monumentala Troiţă străjuieşte Cetatea lui Bucur şi ne aminteşte că Domnul o are în paza Sa. Credincioşii bat zilnic drum aici şi descoperă uimiţi şi fericiţi de fiecare dată un colţ din lumea de altădată a Bucureştilor, din eternitatea românească. Te afli la capătul urcuşului la Sfânta Troiţă pe un istm al bunei tocmiri, păstrat miraculos într-un Bucureşti care îşi etalează în apropiere şi faţa sa hâdă, ce coexista alături de atâtea splendori. Minunea aceasta a supravieţuit graţie vieţuitorilor monahi şi semenilor noştri cu vocaţie ziditoare. În 1998 viaţa monahală şi-a reluat cursul brutal frânt prin demersul Patriarhului Teoctist. Atunci sonurile mănăstireşti au răsunat iar melopeic deasupra celestei coline a Sfintei Troiţe. Mănăstirea şi-a sporit în acest nou segment de existenţă patrimoniul sacru, primind părţi din moaştele Sfântului Nectarie, cinstit printr-un al doilea hram al aşezământului, după cel al Sfintei Treimi. De altfel, un cult al acestui sfânt s-a născut şi a crescut la Radu Vodă, ceea ce i-a adus mănăstirii renumele de Eghina românească.
Radu Vodă este în acelaşi timp necropola unuia dintre patriarhii României, Justinian, ctitor al mănăstirii. Înaltul ierarh doarme somnul de veci în mormântul din peretele bisericii, sub tâlcul cuvintelor săpate în piatra crucii de la căpătâi, ce-i tălmăcesc firea şi lucrarea: „Binecuvântez din toată inima şi din tot sufletul pe cei ce mă urăsc şi m-au urât şi pe cei ce m-au nedreptăţit şi pe cei ce mi-au făcut rău, văzut ori nevăzut, rugând pe milostivul Dumnezeu să nu judece faptele acestora, ci cu îndurare să-i ierte pe toţi, cum i-am iertat eu".
La Mănăstirea Radu Vodă oamenii poposesc să stea oleacă de vorbă cu Dumnezeu şi să soarbă din fântână apa sfinţită cu mireasma smereniei şi iertării, cea propovăduită cu atâta adâncă tâlcuire în epitaful Preafericitului Părinte Justinian. Mănăstirea Radu Vodă e Sfânta Troiţă din inima Bucureştilor.