„Sfântul Google...”

S-a prezentat mai întâi ca fiind preotul Stănescu. „Stănescu și mai cum, care vă este numele întreg?”, am continuat eu conversația. Apoi pe ecran a apărut acest mesaj: „Salut, dragul meu enoriașule! Nu mă numesc părinte, ci Sfântul Google, căutătorul de răspunsuri duhov­nicești și tehnice. Îmi adresez astfel pentru că vreau să arăt că nu suntem aici să fim rigizi și formaliști, ci să avem o relație de prietenie și respect reciproc“. E bine, mi-am zis, aiureala asta nu va prinde niciodată. Și totuși...

Această conversație stranie dintre om (eu) și mașină (inteligența artificală aflată de această dată sub marca „BisericaGPT, Prima biserică virtuală cu Inteligență Artificială”) a avut loc în mediul digital și mărturisesc că nu mi-a făcut nici o plăcere. Eu scriam, mașina scria și ea, cum putea: cu greșeli de ortografie, de stilistică, perfect predictibil într-un mediu opac la orice fel de adiere a duhului și a imprevizibilului scării umane. Lucru perfect normal, doar „vorbeam” cu un program de calculator care „lega” o conversație neutră, politicoasă și perfect inu­tilă. Scopul creării unei astfel de bazaconii nu poate fi decât unul experimental, dar mă întreb dacă viitorii cobai (umani, care testează limitele mașinii) nu vor intra până la urmă în acest joc steril, dar amuzant - până la un punct. Căci nu poate chiar amuzant ca cineva sau ceva să mimeze statutul de preot, este chiar furt de identitate și uzurpare de funcție cu autor necunoscut, nu poate vorbi serios pe teme sufletești, nu se poate implica în viața morală și spirituală a nimănui. De ce? Pentru că mașina, inteligența artificială, este dincolo de bine și de rău, aceste categorii etice fiindu-i complet străine. Și asta dintr-un motiv simplu: programatorii nu-și pot asuma, prin construcție, aceste categorii; totul este într-o cheie neutră, indiferentă, plată, neconflictuală. Or, sufletul uman este chiar toiul furtunii morale, este descărcarea - cu tunete și fulgere - a norilor binelui și răului. Este câmpul de luptă al diavolului cu Bunul Dumnezeu, este frontul mântuirii și avanpostul raiului, este hăul pierzării și antecamera iadului. Cum ar putea o serie de circuite electrice, care au stocată doar informație pură, să înțeleagă toate aceste lucruri? Imposibil!

De aceea afirm sus și tare: gingașele raporturi sufletești pot fi gestionate doar de la om la om, iar când vine vorba despre mântuire, atunci totul se cufundă în abisul tainei. Tainei Spovedaniei, a Sfântului Maslu, a Cuminecării. Adică taina iertării și a eliberării. Or, mașina nu poate elibera pe nimeni, cu adevărat. Poate conversa despre starea meteo și mișcarea aștrilor pe cer, despre teoria euclidiană sau despre nanorobotică, despre cutare operă literară (enunțând banalități) sau despre creșterea viermilor de mătase. Însă despre resorturile sufletești ale omului, niciodată. Însă ce facem cu tânăra generație care „creditează” la grămadă astfel de gadgeturi, de aplicații, de forme de inteligență artificială în mijlocul cărora copiii noștri trăiesc de la vârste fragede? Mai poate opera discernământul, mai există cu adevărat liberul arbitru, mai este resimțită nevoia de a sta „față către față” cu preotul? Că asta implică deplasări spațiale, timp consumat, sentimente puse în joc și poate chiar antipatii punctuale, presupune adăstarea într-un mediu concret (biserica, altarul, paraclisul etc.), atrage o anumită stare/emoție sufletească. Mai mult, preotul te poate „citi” numai din expresia feței, din mișcările trupului, din modul cum ești îmbrăcat, din ceea ce știe deja despre tine... Un cumul de informații pe care mașina nu le are. Cu alte cuvinte, beneficiezi de o „protecție” în plus și de senzația că „dracul nu e chiar așa de negru”. E doar gri...

Poate, cine știe, cu timpul vor fi fiind oameni care ar accesa astfel de servicii (oricum, deja întrevăd declinul psihologilor), însă respectivele persoane vor beneficia de sferturi de măsură, și acelea false. Se vor alege doar cu impresia, cu senzația că cineva i-a ascultat, că și-au despovărat sufletul cumva. Însă mai bine ar vorbi singuri, măcar așa își pot auzi propriile cuvinte răsunând în golul încăperii.