Sfântul Grigorie Teologul în Patericul Egiptean

În seria „celebrităţilor“, a personalităţilor care au marcat prin opera lor gândirea teologică creştină şi care se regăsesc în Pateric se află fără îndoială şi Sfântul Grigorie de Nazianz sau Grigorie Teologul. Este foarte greu de presupus cum anume a ajuns acest episcop, cu o cultură de mare rafinament, să intre în memoria părinţilor pustiei egiptene, câtă vreme el însuşi, deşi ataşat de ideea monahismului (pe care l-a practicat asiduu, o vreme chiar alături de Vasile cel Mare), nu a avut legături efective cu această comunitate. Indirect se poate totuşi identifica o oarecare legătură cu pustnicii egipteni, pentru că marele intelectual al pustiei, Evagrie Ponticul, i-a stat alături o perioadă, înainte de a se retrage la Chilii. Putem deci presupune că personalitatea Sfântului Grigorie a iradiat în Egipt prin intermediul lui Evagrie.

Prima apoftegmă vine cu o regulă de viaţă pentru orice creştin: „Dumnezeu cere trei lucruri de la orice om botezat: credinţă dreaptă de la suflet, adevăr de la gură şi cumpătare de la trup“. Gândul acesta se înscrie în linia dreptei măsuri, a echilibrului care cuprinde persoana umană întreagă, pe care părinţii pustiei l-au păstrat mereu. Asceza părinţilor nu a fost niciodată una exclusiv trupească, care să urmărească mortificarea, eliberarea sufletului de sub greutatea materiei. Asceza, după cum sugerează aici Sfântul Grigorie, merge în principal în direcţia cumpătării, dar se găseşte pe ultimul loc. Pe locurile de dinainte se găsesc credinţa dreaptă de la suflet şi adevărul de la gură, ca o formă de adecvare între interior şi exterior, între om şi lume. Şi totuşi, în pofida acestei ierarhii, credinţa, adevărul şi echilibrul doar împreună duc la maturitatea duhovnicească pe care Dumnezeu o cere de la om.

Mai incitantă este a doua sentinţă a Sfântului Grigorie pe care o păstrează Patericul: „Toată viaţa omului este de o zi la cei chinuiţi de patimi“. În spiritualitatea creştină păcatul şi patima au fost teme perene de reflecţie. Sintetizând, putem spune că păcatul este un accident care punctează negativ întreaga creaţie. Patima însă este păcatul care se permanentizează. Încetează să mai fie accident şi tinde să devină o a doua natură, tot mai greu de depăşit. În viaţa duhovnicească, până la despătimire, păcatul şi ridicarea se succed şi alternează aşa cum ziua şi noaptea vin una după cealaltă. La capăt este aşteptată izbăvirea, ca o zi neînserată, cu veşnică lumină. Patima, în formele ei cele mai crunte şi abuzive, nu mai lasă loc pentru ridicare, fiind un tăvălug care accelerează şi se hrăneşte din durere şi deznădejde. Timpul pentru pătimaş nu mai este marcat de ridicări, ci se aplatizează sub apăsarea continuă a patimilor care te consumă rapace. Tocmai de aceea, „toată viaţa omului este de o zi la cei chinuiţi de patimi“, pentru că în interiorul existenţei lor consumate de patimă nu mai rămâne loc de altceva.

Peste timp se simte compasiunea, durerea inimii Sfântului Grigorie, din care se naşte această constatare amară privindu-i pe cei căzuţi sub greutatea propriilor patimi şi slăbiciuni şi străbate totodată nădejdea biruitoare şi invitaţia la libertate deplină.

Cele două scurte apoftegme despre Grigorie de Nazianz nu sunt neapărat ilustrative pentru teologia sa profundă, ci sunt învăţături morale de bun-simţ, care nu uimesc prin adâncimea lor, dar care completează portretul Teologului, alături de scrierile care l-au consacrat definitiv în memoria Bisericii.