Sfântul Ioan Gură de Aur, model, protector, icoană şi înger

Ce mare privilegiu să-l ai protector pe slăvitul ierarh al marii cetăţi a Constantinopolului, Ioan Gură de Aur. Chiar şi atunci când eşti nevrednic şi nici nu îndrăzneşti să cugeţi la marea lui lucrare, aproape fără egal în ogorul Bisericii, ai nădejdea că acest „om al lui Dumnezeu“ şi „credincioasa slugă“ va mijloci pentru tine înaintea Tronului Prea Sfintei Treimi, unde se află, după cum ne arată Ioan Moshu în capitolul 128 al „Limonarului“ său.

L-am rugat întotdeauna să-mi dea un bob din râvna lui pentru cele sfinte

Fiind născut în ziua pomenirii sale, la 13 noiembrie, (care este de fapt şi ziua sa de naştere) am privit cu admiraţie către „atletul lui Hristos“ care a alergat cu folos în drumurile acestei vieţi, primind cununa cea nevestejită a măririi.

Dându-mi seama, după un număr de ani, de rigoarea duhovnicească şi inspiraţia profundă, ambele primite de Hrisostom ca dar al Duhului Sfânt pentru totala slujire şi urmare a celui Preaînalt, l-am rugat întotdeauna să-mi dea un bob din râvna lui pentru cele Sfinte. Din pricina nevredniciei mele, am rămas departe, foarte departe de „înălţimile“ atinse de Sfântul meu preferat.

Acum, la 1600 de ani de la trecerea sa în veşnicile lăcaşuri ale Împărăţiei, aştern pe hârtie câteva amintiri legate de acest mare dascăl al pocăinţei.

La 13 noiembrie 1977, în ziua când împlineam 11 ani, a avut loc, într-un cadru solemn, un eveniment rar pentru acea vreme: sfinţirea bisericii „Sf. Arhangheli Mihail şi Gavriil“ de la Fălticenii-Vechi, un lăcaş istoric, cu tradiţie în zonă şi cu legături speciale pentru marele povestitor Ion Creangă, care-o cerceta în vremea studiilor sale la Şcoala de Cateheţi din Fălticeni. În ziua aceea m-am apropiat cu sfiala vârstei şi a neştiinţei mele de sfântul altar şi de noul Mitropolit al Moldovei şi Sucevei, de curând instalat, Teoctist, acum de fericită pomenire şi pioasă amintire.

Blajinul mitropolit mi-a întins cârja ce o purta, invitându-mă alături de el până la sfârşitul slujbei. Îmi amintesc şi acum, după trecerea a 30 de ani, de fiorul acelei slujbe şi de vorba plină de bunătate a mitropolitului. L-am asemuit, în nepriceperea mea, cu ierarhul constantinopolitan care venise la Fălticeni cu răbdare parcă fără margini şi cucerise inimile credincioşilor prin slujirea impecabilă şi cuvintele izvorâte dintr-o inimă arzândă.

O minune a Sfântului Ioan Hrisostom către nevrednica mea persoană

Întâmplarea de la Fălticeni, din ziua pomenirii Sfântului Ioan Gură de Aur (13 noiembrie 1977), am legat-o de altă minune şi bucurie pe care sfântul mi-a făcut-o. Era prin anul 2002 sau poate 2003. Într-o zi de vacanţă, treceam prin Bucureşti şi poposeam într-o mănăstire care mi-a fost întotdeauna primitoare.

Printr-o anume împrejurare, fericitul întru pomenire patriarh Teoctist a aflat de prezenţa mea acolo şi, la ceas de seară, m-a poftit, cu nemeritată atenţie (pentru mine), la Palatul patriarhal. Cu ceva timp în urmă primisem hirotesia întru arhimandrit şi mi-a dat un semn de preţuire patriarhală. După cuvintele-i de aur şi prospeţimea amintirilor, înainte de plecare, patriarhul Teoctist mi-a spus să mai zăbovesc câteva clipe. S-a dus în chilie, de unde a revenit cu o icoană. În smerenia lui mi-a spus că se desparte greu de lucrurile pe care le are, la fel în cazul acestei icoane pe care o primise de la un mitropolit grec. Mi-a oferit-o şi m-a binecuvântat. Când am privit-o, am rămas fără cuvinte. Icoana îl reprezenta pe Sfântul Ioan Gură de Aur. Ce-a fost atunci în sufletul meu nu vă pot spune: uimire, bucurie, lacrimi. Păstrez de-atunci icoana în chilia mea şi nu pot tâlcui întâmplarea decât ca o minune a Sfântului Ioan Hrisostom către nevrednica mea persoană.

Cuvintele lui răsună ca nişte îndemnuri mereu actuale

Am mai avut apoi câteva bucurii pe care sfântul mi le-a oferit. Într-o vizită la Muntele Athos mă aflam în drum spre chiliile româneşti de la Schitul Lacu. Am oprit atunci la cunoscuta Mănăstire Filoteu. Era pe la prânz, la vremea odihnei pentru călugării atoniţi. În mod obişnuit, pelerinii se pot închina la moaştele sfinţilor numai după Slujba Vecerniei. Atunci, în timpul amintitei vizite, a apărut un ieromonah, parcă anume trimis de cineva, care ne-a întrebat dacă dorim să ne închinăm la moaştele Sfântului Ioan Gură de Aur (la mâna dreaptă pe care mănăstirea o păstrează). Tot aşa, cu ani în urmă, la Mănăstirea Vatopedu m-am închinat la capul marelui arhiepiscop şi la urechea rămasă neputrezită după trecerea celor 1600 de ani... La urechea aceea, după mărturia Sfântului Proclu, arhiepiscopul Constantinopolului, Apostolul Pavel îi spunea cuvinte „negrăite“, în chilia palatului arhiepiscopal unde lucra, până noaptea târziu, la tâlcuirea epistolelor pauline.

În anul în care se împlinesc 1600 de ani de la trecerea sa la cele veşnice, ierarhul cel mai des pomenit de Biserica Ortodoxă a poposit şi la Iaşi, aducându-ne binecuvântarea şi îndemnul său de a sluji Biserica cu mai multă ardoare în vremurile pe care le parcurgem în drumul către Împărăţie.

Nu în ultimul rând, „a mai fost privilegiul şi darul binecuvântat de a mă întâlni cu marele ierarh chiar la Constantinopol, în Catedrala Patriarhiei Ecumenice, unde au fost aduse, în ultimii ani, parte din Sfintele Sale Moaşte, păstrate mulţi ani la Roma, departe de locul propovăduirii sale.

La Constantinopol nu se mai întâlneşte slava de altădată a Bisericii, ca în vremea păstoririi iubitului ierarh Ioan Gură de Aur, dar amintirea lui se află pretutindeni. Cuvintele lui răsună, ca nişte îndemnuri mereu actuale, în bisericile care au rămas deschise în cetatea Sfântului Împărat Constantin.

S-a reîntors la Constantinopol, locul cuvintelor de aur şi al trăirilor îngereşti

Exilul marelui arhiepiscop s-a încheiat oarecum acum, pentru a treia sau a patra oară, o dată cu readucerea moaştelor sale din Occident. S-a reîntors la Constantinopol, locul cuvintelor de aur şi al trăirilor îngereşti, al Liturghiei săvârşite în prezenţa îngerilor şi a sfinţilor. Se spune că la sfârşitul veacurilor, în marea Biserică „Sfânta Sofia“ se va continua Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, întreruptă brusc în momentul venirii sultanului în amintita biserică. Credincioşii constantinopolitani spun că şi astăzi se aud, uneori, cântări îngereşti între zidurile „Sfintei Sofia“. Sunt poate glasurile celor care aşteaptă încheierea Liturghiei.

În fine, marea cinste pe care mi-o face Sfântul Ioan Gură de Aur este aceea a participării, în duminici ori zile de rând, la Liturghia al cărui autor este.

Bucuria şi taina acestei slujbe o păstrează fiecare în sufletul lui. Ea este, în primul rând, bucuria întâlnirii cu Mântuitorul Hristos cel Răstignit şi Înviat, dar şi întâlnirea cu slăvitul arhiepiscop, sfântul exilat, trădat, uitat şi martir. Sfântul meu preferat.