Sfântul Ioan Iacob Hozevitul și legătura sa cu câțiva cuvioși contemporani din ținutul Moldovei

Când am început să aștern câteva rânduri despre Sfântul Ioan Iacob, m-am întrebat: Ce-ar fi mai potrivit să amintesc în contextul evocării unor sfinți apro­piați nouă, în Duminica închinată mărturisitorilor credinței în Mântuitorul Iisus Hristos, viețuitori pe pământ românesc? M-am gândit, așadar, la posibile legături ale Sfântului Ioan Iacob în vremea când a viețuit la Mănăstirea Neamț, cu monahi nevoitori, contemporani lui, din acel veac zbuciumat.

Se cuvine să-l amintim mai întâi pe Părintele Petroniu Tănase, ucenic și el în acea vreme în obștea de la Neamț.

În mănăstirea care are peste 800 de ani de istorie erau atunci, cum au fost și altădată, mulți monahi îmbunătățiți. Faptele lor sunt amintite doar parțial în paginile Patericului românesc.

Mulți dintre marii nevoitori au scăpat aghiografilor. Sunt sigur, însă, că atât Sfântul Ioan Iacob, cât și Cuviosul Petroniu Prodromitul, ambii cu metania la Mănăstirea Neamț, au avut multe de învățat de la monahii lavrei, iar timpul petrecut acolo a fost o adevărată școală duhovnicească.

Ioan Iacob s-a nevoit o vreme ca ucenic la bolnița mănăstirii. Erau în acei ani mulți monahi bătrâni și bolnavi, iar spiritul fratern, de reală slujire a aproapelui, era prezent în obștea nemțeană, fiind în chip deosebit ilustrat de schimonahul Iov Burlacu, care s-a nevoit mult îngrijindu-i, împreună cu o mână de ucenici, pe monahii din bolniță.

Era o continuare a duhului slujirii aproapelui împământenit cu mult înainte de Sfântul Cuvios Paisie, care aproape în fiecare zi îi vizita pe cei neputin­cioși, purtând o grijă deosebită și încercând să-i vindece sufletește și apoi să-i tămăduiască de slăbiciunile trupești.

Simplitatea duhului și dezlipirea de grijile lumii te fac nepământesc

Ioan Iacob a fost preocupat de cititul cărților, dar mai ales de grija față de bolnavi. Se ferea de ochii lumii, ascunzându-se ceasuri bune fie în biblioteca valoroasă a lavrei, cu numeroase manuscrise și cărți rare, fie slujind aproapelui ca Domnului, înțele­gând prin aceasta că în fiecare persoană care suferă Se ascunde tainic, până la sfârșitul veacurilor, Hristos, Împăratul lumii.

Cuviosul Petroniu Tănase era un mare iubitor al sfintelor slujbe, deprinzând încă de pe atunci rânduielile liturgice de care întotdeauna s-a simțit atras. Iubea strana, cântarea, dar și tăcerea. Mărturiile lui despre slujbele de la Neamț sunt remarcabile. Călătorind apoi în toată țara și slujind în diferite lăcașuri sfinte, la Catedrala Patriarhală, la Mănăstirea Curtea de Argeș, la Sihăstria și viețuind, în cele din urmă, vreo 30 de ani la Muntele Athos, Părintele Petroniu mărturisea că nicăieri n-a întâlnit cântări, rânduieli și slujbe ca la Mănăstirea Neamț.

Dar în același timp al uceniciei Cuviosului Ioan Iacob, în lavra de la Neamț, avea să vină periodic un novice sihastru, care era păstor de oi. Însoțind turma de mioare până aproape de străvechea mănăstire, de care și aparținea atunci Schitul Sihăstria, întemeiat tot de călugări nemțeni cu vreo trei veacuri în urmă, fratele Constantin Ilie, devenit în 1937, la un an după călugăria Cuviosului Ioan Iacob, monahul Cleopa de la Sihăstria, lăsa într-o poiană oile și cobora la bibliotecă, cerându-i sfat Cuviosului Ioan Iacob. Acesta i-a recomandat cărți folositoare de suflet, din care a citit cu nesaț.

Bibliotecarul de la Neamț împrăștie lumină în sufletele celor care-l caută

Cei care l-au auzit vorbind pe părintele Cleopa - într-o anumită formă s-a transmis acest lucru și în scrisul lui, însă nu cu aceeași intensitate - parcă îl auzeau vorbind pe Cuviosul Paisie de la Neamț sau pe cei care s-au nevoit în străvechea așezare călugărească de lângă apa Magherniței, mer­gând pe urmele marilor cuvioși trăitori, dar și a celor care au propovăduit Evanghelia.

Petrecându-și tinerețea în ascultarea de păstor al oilor obștii, Arhimandritul Cleopa de mai târziu, fratele Constantin de atunci, prețuia cuvintele Scripturii, precum și cărțile de slovă veche, devenind între timp un important apologet al credinței și un inspirat partener de dialog, atât pentru profesorii de teologie, cât și pentru numeroși ierarhi veniți din lumea cea mare.

O tainică înfrățire și filiație duhovnicească animau sufletele monahilor nemțeni

În perioada noviciatului Cuviosului Ioan Iacob de la Neamț trăia acolo, aproape anonim, Vasian Iosub, monah care, timp de vreo 40 de ani, a stat în rugă pe valea pârâului Nemțișor, în calea furtunilor și a vânturilor puternice.

Când eram elev la seminar, părintele Vasian își trăia ultimii ani de viață. Intrase pe poarta Mănăstirii Neamț în 1932 și a fost aproape 60 de ani un monah de nădejde, sihastru vreme de 40 de ani și ctitor al Schitului Icoana, într-un loc în care icoana Celei Pline de Dar, adusă din Bizanț, a fost ascunsă în vremea Eteriei.

Împreună cu viitorul Episcop Gherasim Cucoșel, părintele Vasian a fost ucenic al râvnitorului monah Gherasim Cârjă, mare eclesiarh al mănăstirii, de la care a învățat tainele vieții monahale.

Într-o fotografie realizată la Mănăstirea Neamț în anul 1936, după călugăria mai multor monahi, săvârșită în Săptămâna Sfintelor Pătimiri, părintele Vasian făcea însemnările de rigoare. Așa i-am descoperit pe cei care, împreună cu viitorul sihastru de pe Valea Chedronului, a Iordanului și a Hozevei, aveau să ajungă la măsurile sihaștrilor de altădată.

Cuvioșii amintiți, precum și alți mari trăitori din ținuturile Moldovei fac parte din soborul mărturisitorilor Domnului odrăslit în pământul românesc. Putem spune că Sfântul Ioan Iacob este un exemplu minunat, Pă­rintele Petroniu Prodromitul, de asemenea, Părintele Cleopa Ilie, sihastrul ascuns prin munți, mare duhovnic și propovăduitor cu mult curaj, însă aidoma lor și alți monahi se adaugă șirului luminos de făclieri ai Ortodoxiei, într-o lume care are nevoie de astfel de modele.

Pe lângă cei amintiți din lavra Mănăstirii Neamț, au mai fost contemporani cu Sfântul Ioan Iacob unii nevoitori cu viață îngerească. Despre ei vorbesc sau tac documentele și amintirile acelor ani, dar împreună, în ceruri, monahii de altădată devin rugători pentru cei din vremurile pline de încercări și provocări, pe care le străbate neamul nostru.

Ei constituie frânturi de tezaur neprețuit, un memorial viu al prezenței și lucrării Duhului Sfânt pe pământ românesc, de la apariția creștinismului și până la sfârșitul veacurilor, cum spune Sfântul Evanghelist Ioan, în cartea Apocalipsei (cap. 21), că fiecare neam își va aduce slava în fața Tronului Preasfintei Treimi, în Împărăția cerurilor. Or, tocmai sfinții unui neam reprezintă frumusețea cea veșnică a măreției în fața Izvorului Sfințeniei, din care oamenii se împărtășesc în măsura în care Îl caută pe Dumnezeu. Ei arată cât de mult a înțeles din Evanghelie un neam.