Sfântul Ioan Iacob sau centenarul unui vas ales

S-a împlinit un veac de la naşterea Sfân­tului Ioan Iacob şi 53 de ani de când s-a stră­mutat la veşnicele locaşuri. A trăit puţin, dar s-a rugat în­de­lung şi a agonisit lumină multă în suflet. Sunt şi astfel de oameni care nu se încurcă cu lucru­rile şi lucrările întunericului. Fiii luminii agonisesc tot mai multă lumină şi-şi duc viaţa căutând mereu să rămână de­par­te de ceea ce îi poate în­str­ă­i­na de Dumnezeu.

Am auzit de Sfântul Ioan Iacob demult, într-o vreme când cen­zura comunistă nu îngăduia să se amintească de el, iar ştirile din Ţara Sfântă abia ajungeau până la noi...

Un preot din Fălticeni, Gheor­ghe Baltag, mi-a povestit întâia oară despre el. Îl cunos­cu­se în tinereţile lui, la Cernăuţi şi apoi la Mănăstirea Neamţ şi tot el l-a revăzut cu trupul aşezat în racla de abanos, la puţin timp după minunata aflare a cinsti­te­lor sale moaşte, în 1980. Câţiva ani mai târziu l-am cunoscut pe unul dintre cei mai apropiaţi pri­e­teni ai sfântului, arhimandritul Claudiu Derevleanu, dar şi alte persoane care l-au văzut ori i-au reţinut cuvintele, faptele, versu­ri­le. Toţi aveau legătură cu Mă­năs­tirea Neamţ, unde-l întâlni­se­ră: patriarhul Teoctist, părintele Cleopa, părintele Petroniu Prodromitul şi alţii. Fascinat de mărturiile lor, am adunat în ultimii ani propriile mărturii. Recent, am găsit în Arhiva Sfân­tu­lui Sinod, graţie domnului dr. Gh. Vasilescu, căruia îi adresez şi pe această cale mulţumiri, da­te inedite aflate în coresponden­ţa Apocrisiarhilor de la Ie­ru­sa­lim cu Patriarhia Română. Ele adaugă o nouă lumină la ceea ce se cunoaşte deja în legătură cu marele sfânt cuvios.

Printre cei care mi-au vorbit cu un sfert de veac în urmă despre Sfântul Ioan Iacob a fost arhimandritul Claudiu De­re­vlea­nu de la Mănăstirea Neamţ. Era deja bătrân, puţin comuni­cativ, retras, aproape necunoscut celor mulţi. Uce­nicise în ti­ne­reţe împreună cu Sfântul Ioan Iacob şi cu mulţi alţi tineri în mă­năstirea diriguită atunci de episcopul Nicodim Munteanu, mai tâ­r­ziu mitropolit al Mol­do­vei şi patriarh al României.

Dincolo de tăcerea pe care o răspândea în juru-i, arhi­man­dri­tul Claudiu Derevleanu mi-a relatat de câteva ori amănunte im­portante din viaţa Sfântului Ioan Iacob. El a oferit de fapt date şi nume inedite care au constituit biografia Sfântului Ioan Iacob. Tânărul Ilie (Ioan Iacob) a dorit mult să intre în cinul mona­hal după ce îşi petrecuse copilăria şi tinereţea în mari în­c­er­cări şi lipsuri, fiind orfan de la o vârstă foarte fragedă. Privat de bucuriile şi căldura sufle­teas­că cu care ar fi trebuit crescut, prun­cul şi-a îndreptat de timpuriu nădejdile către Dum­nezeu, şi nu către oameni. Întru începuturile vieţii călugăreşti a ucenicit la un monah deosebit de râvnitor din Mănăstirea Neamţ, schimonahul Iov Burlacu (îşi avea obârşia lângă Fălticeni), ca­re se îngrijea de bolniţa mă­năs­tirii. Ziua supraveghea bolnavii, seara mergea la Utrenie şi apoi se odihnea câteva ceasuri re­zemându-şi capul pe un bolovan acoperit cu un lăicer şcovor ţărănesc de lână care se aşterne pe jos sau cu care se împodobesc la ţară laviţele şi pereţii (regio­na­­lism)ţ.

Cu asprimea şi nevoinţele pă­rin­telui Iov s-a obişnuit cuviosul Ioan încă de la început, păs­­trând acelaşi duh în în­trea­ga sa viaţă, care s-a sfârşit la doar 47 de ani. Pe lângă îngriji­rea celor suferinzi, monahul Ioan Iacob iubea mult cărţile ves­titei biblio­teci nemţene, care adăpostea pre­ţioase manuscrise, incuna­bule şi exemplare rare ale tomu­rilor de învă­ţă­tu­ră. După că­lu­gă­rie a plecat în Ţara Sfântă în­soţit de călugării nem­ţeni Cla­u­diu Derevleanu şi Damaschin Trofin. Au vieţuit îm­preună în Mănăstirea „Sfân­tul Sava“ din pustiul Be­t­lee­mului şi au vizitat Locurile Sfinte. Cuviosul Ioan Iacob a rămas acolo până la sfârşitul vieţii, ceilalţi doi s-au reîntors în mănăstirea de me­tanie. Despre asceza Cuviosului Ioan Iacob s-a aflat din mărturi­si­rile altora, mai ales cea a mo­na­­hului Ioanichie Pârâială, uce­ni­cul său. Anumite, vagi referiri reies şi din însemnările şi versurile personale ale Sfântului Ioan Iacob, cele mai multe din nevoinţele sale fiind cunoscute doar de Dumnezeu Atoateştii­torul.

La schitul românesc de lângă Iordan şi apoi în pustiul Ho­ze­vei, Cuviosul Ioan Iacob a schimbat dorul după ţară cu dorul după Cer...

S-a rugat îndelung şi a trăit într-o mare simplitate. Arşiţa zilei şi frigul nopţilor, în­cer­că­rile şi ameninţările beduinilor pă­­gâni, ale tâlharilor şi chiar ale ani­malelor sălbatice i-au picurat răbdare şi smerenie peste râv­na fier­binte care i-a încunu­nat în­trea­ga viaţă. Rugăciunilor şi pri­ve­gherilor îndelungi li s-au adăugat preocupările căr­tu­ră­reşti şi darul versificării pe care evlaviosul ieroschimonah le-a do­bândit ca o mare binecuvân­ta­re de la Dumnezeu, Izvorul în­ţe­l­ep­ciunii. Poeziile sale, ti­pă­ri­te pri­ma dată prin grija mo­nahului Ioanichie Pârâială, au cunoscut într-un pătrar de veac foarte multe ediţii şi s-au bucurat de un mare interes în rândul cititorilor evlavioşi. Simple la prima vedere, fără complicaţii şi rigori academice, sofisticate, versurile sfântului au o profunzime şi frumuseţe de-a dreptul nepământene. Din când în când trimitea pri­etenului său Claudiu De­re­vleanu câte o epistolă ori sfaturi în versuri, cum ar fi Scrisoare că­tre un prieten din ţară. Părintele Claudiu le-a păstrat cu mare grijă într-un colţ de sertar pâ­nă când Securitatea le-a depistat şi confiscat. Imediat după 1990 a încercat să le recupereze, dar n-a reuşit. A murit fără să-şi os­toiască dorul după adevărata lor prietenie aşternută şi pe pagini sfinte de epistolă.

După stabilirea Cuviosului Ioan Iacob în Ţara Sfântă, apar unele informaţii referitoare la persoana sa în corespondenţa re­pre­zentanţilor Bisericii Orto­do­xe Române la Ierusalim cu Pa­tri­arhii din ţară. Unele date sunt inedite. Le datorăm arhi­man­driţilor Victorin Ursache şi Lucian Florea, foşti superiori ai Aşezămintelor româneşti de la Ierusalim şi Iordan. (va urma)