Sfântul Paisie, marele stareț al Lavrei Neamțului

În cei mai bine de 200 de ani care s-au scurs de la trecerea în lumina Împărăției cerurilor a Cuviosului Paisie de la Neamț, aproape că nu a fost cercetător, monah sau ierarh legat sufletește de Moldova și de vestita lavră nemțeană care să nu-i dedice măcar câteva pagini cunoscutului îndrumător de obști și trăitor în duhul isihast.

Astfel s-a întocmit o bogată biobibliografie despre starețul Lavrei Neamțului și al mai multor mănăstiri din Moldova și Muntele Athos.

Dacă unii îl consideră pe ucenicul său, Grigorie Dascălu, devenit Mitropolit al Țării Românești în prima jumătate a veacului al 19-lea, cel mai complet și mai autentic biograf, nu pot fi trecuți cu vederea și ceilalți care s-au ocupat de viața și personalitatea acestui îmbunătățit monah. Printre aceștia se numără unii călugări ai Mănăstirii Neamț, trăitori în diferite perioade, profesorii de teologie, istoricii ultimelor veacuri și, în mod special în ultima perioadă, mai mulți călugări athoniți.

Înainte de a sublinia câteva lucruri speciale legate de Sfântul Paisie și Mănăstirea Neamț, amintim că nașterea lui în data de 21 decembrie 1722, în localitatea Poltava, în familia protoiereului Ioan și a preotesei Irina, aducea o nouă binecuvântare peste evlavioasa familie, Petru, cum s-a numit din Botez, fiind al 11-lea dintre cei 12 copii ai părinților săi.

A rămas orfan de tată la patru ani, iar unul dintre frații mai mari, care era preot în Poltava, a murit când Petru avea 12 ani. Așa ne spune Sfântul Grigorie Dascălu, în relatările vieții Preacuviosului Părintelui nostru Paisie, importantă pagină de biografie.

Crescut prin râvna mamei, elev al unei școli mănăstirești, a simțit de mic chemarea slujirii lui Dumnezeu. Printre limbile învățate de timpuriu, între ele latina și polona, a învățat de la Mitropolitul Antonie al Moldovei, refugiat în Lavra Pecerska, și cuvinte românești, dorind atunci să ajungă în Moldova, născându-se în inima lui o mare dragoste pentru graiul și țara pe care o considera ocrotită de Dumnezeu.

Și-a părăsit patria pe când avea vreo 20 de ani, îndreptându-se către Moldova, unde Ortodoxia se afla într-o perioadă înfloritoare.

Mărturisea că a înțeles la schiturile românești pe unde a viețuit tainele adevăratului monahism. S-a așezat pentru o vreme sub ascultarea și îndrumarea unor vestiți părinți, pe care-i pomenea adesea: ieroschimonahul Mihail, schimonahul Onufrie și starețul Vasile de la Poiana Mărului. O vreme s-a ostenit la Dălhăuți, Trăisteni, Schitul Cârnu, îndreptându-și apoi pașii către Muntele Athos, oprindu-se la Mănăstirea Pantocrator. A viețuit la Chilia Chiparisa, apoi la Schitul „Sfântul Ilie” și o scurtă perioadă a fost stareț la Mănăstirea Simonos Petra, care trecea prin mari încercări.

Despre obștea Sfântului Paisie în Mănăstirea Simonos Petra, se găsește o mențiune în Codicele A’ al mănăstirii. Din corespondența păstrată la mănăstirile Pantelimon și Simonos Petra din Muntele Athos, descoperim cât era de cinstit Cuviosul Paisie în acea perioadă. De exemplu, o scrisoare a ieromonahului Dorotei îl numește pe Cuviosul Paisie „râu al apelor de suflet hrănitoare…, izvorul cel mult curgător al vederilor duhovnicești..., avă al avilor” și altele asemenea.

Marele rugător a strâns în jurul lui mulți călugări, într-o vreme în care Muntele Athos trecea printr-o accentuată criză de viețuitori, dar și prin dificultăți materiale, când multe mănăstiri, cum este și cazul Mănăstirii Simonos Petra, pomenită în documentele vremii, cunoșteau un greu impas și aveau nevoie de mult ajutor.

După revenirea în Moldova, s-a stabilit la Dragomirna și apoi la mănăstirile Secu și Neamț, viețuind într-o impresionantă și înaltă trăire, până la trecerea la Domnul, în anul 1794.

Legătura sa cu Mănăstirea Neamț a fost așezată sub semnul rânduielii lui Dumnezeu. În scrisoarea pe care a adresat-o domnului Moldovei, mărturisea că nu merita o asemenea cinste, întrucât Mănăstirea Neamț era considerată cea mai importantă dintre toate mănăstirile Moldovei.

Rangul de arhimandrit pe care l-a primit starețul Paisie a fost acordat prima dată la jumătatea veacului al 15-lea unui egumen cu numele Eustatie, mai apoi s-a oferit și egumenului Mănăstirii Putna, Ioasaf, venit de la Mănăstirea Neamț, care a primit acest rang în anul 1476.

În Moldova, trei mănăstiri aveau stareți cu rangul de arhimandrit: Neamț, Bistrița și Putna. Doar ele! Mai târziu, lucrurile s-au schimbat.

Dacă privim în istoria Mănăstirii Neamț, constatăm că primul ei stareț cunoscut și pomenit de izvoarele istorice este Gherman, care a condus mănăstirea aproape jumătate de veac (1320-1362). Au urmat mulți stareți cunoscuți, dintre care unii călugări vestiți, cu viață sfântă, unii dintre ei ucenici ai Sfântului Nicodim de la Tismana, precum Sofronie I.

Mănăstirea Neamț a oferit Bisericii mulți ierarhi. Este destul să amintim numele unor foști stareți, precum: Grigorie I Țamblac, care a condus Mănăstirea Neamț patru ani la începutul veacului al 15-lea, Teoctist I, Mitropolitul Moldovei, Teoctist al II-lea, Episcop la Roman și apoi Mitropolit al Moldovei, în vremea căruia ­
s-a sfințit ctitoria domnitorului Ștefan cel Mare, la 14 noiembrie 1497, Macarie al II-lea, Macarie al III-lea, Dorotei I, Episcopi la Roman, Anastasie, Teodosie I, Episcop la Rădăuți, Grigorie, Mitropolit al Moldovei, Iftimie, Episcop în Transilvania (la Alba Iulia și Vad) și pentru scurt timp la Roman, Pahomie, Episcop la Roman, canonizat, de la Gledin, Pavel I, Episcop la Roman, Varlaam, Episcop la Huși, apoi la Rădăuți, Teofil, Episcop la Huși, Narcis Crețulescu, Valerie ­Moglan, Nicodim Munteanu, Eugeniu Laiu, Victorin Ursache, Galaction Cordun, Pavel Șarpe, Nestor Vornicescu, Epifanie Norocel și alții, fiecare cu importanța slujirii lor.

Trăirea starețului isihast al Mănăstirii Neamț este îndeobște cunoscută. Râvna pentru cele sfinte, dragostea pentru cuvintele de învățătură, primirea săracilor, buna rânduială și nevoințele sale au rămas o pildă pentru monahii vremurilor care au urmat. Din cele mărturisite de cei aflați în preajma cuviosului stareț știm că iubea foarte mult Sfânta Liturghie și de multe ori în timpul săvârșirii ei vărsa lacrimi.

Ucenicii respectau râvna cuviosului, învățând de la el. Deprinsese mari virtuți de la cei pe care i-a întâlnit în Lavra Peșterilor, la schiturile din ținutul Buzăului și în Muntele Athos, îndeosebi. Îi învăța pe toți că monahii și stareții trebuie să cunoască Sfânta Scriptură și scrierile Bisericii, altfel nu au posibilitatea să-i povățuiască pe ucenici. Slujbele trebuiau făcute după toată pravila, ținând mult la tipicul Muntelui Athos, pe care-l întâlnise în munții Buzăului, înainte de ajungerea sa în Grecia.

Considera obligatorie participarea la slujbele care se săvârșeau atât ziua, cât și noaptea. De asemenea, participarea la trapeză, nefiind îngăduit ca cineva să mănânce pe la chilii, cu excepția celor bătrâni și neputincioși. Îi sfătuia pe monahi să rostească Rugăciunea lui Iisus, să cânte psalmi, să nu zăbovească fără ocupație. Spunea că vorbirea cu alții și ieșirea din chilie erau asemenea otrăvii pentru monahii doritori de liniște și nepătimire.

Nu călugărea pe nimeni mai repede de trei ani. Îi rânduia rasofori sau călugări în mantie, iar pe unii care nu deprindeau ascultarea și tăierea voii, chiar dacă împliniseră trei ani în mănăstire, îi trimitea în lume. Rânduia călugări pricepuți pentru cei care veneau în pelerinaj, dar și pentru îngrijirea bolnavilor și săracilor. De multe ori cei bolnavi din preajma mănăstirilor erau pri­miți acolo, rămânând pentru o perioadă, unii chiar până la moarte.

Inițial hotărâse ca în mănăstire să fie interzisă intrarea femeilor. Totuși, se cunosc cazuri, în vremea războaielor, când a îngăduit femeilor să intre în mănăstire.

Orice ascultare, atât la Mănăstirea Dragomirna, cât și la mănăstirile Secu și Neamț, era însoțită de cuvinte de învățătură, iar dacă ascultarea, mai ales vara la câmp, dura mai mult, se săvârșea și pravila bisericească.

Le spunea ucenicilor: Păziți-vă de zavistie! Unde este zavistie, acolo nu este Duhul lui Dumnezeu! Stăpâniți-vă limba, nu grăiți cuvinte deșarte! De la limbă vin viața și moartea...

Îi sfătuia pe călugări să aibă smerenie, bunătate și iubire. Îi îndemna să se gândească la moarte și la veșnicele munci, iar Dumnezeu aștepta de la ei jertfă curată, neprihănită, după făgăduința monahală.

Starețul Paisie, în vremea iernii, când erau mai puține ascultări, aproape în fiecare seară citea călugărilor din cuvintele Părinților Bisericii și le explica pe înțelesul tuturor, în limbile română, slavă sau greacă. Era mâhnit când îi vedea pe unii negrijindu-se de poruncile lui Dumnezeu, ținând la voia lor și trecând cu vederea sfânta ascultare.

Despre Rugăciunea lui Iisus spunea: Dacă cineva ar vrea să facă rugăciunea de capul lui, fără să țină seama de rânduiala statornicită, fiind mândri, pătimași și neputincioși, trăind în neascultare și nesupunere, chiar dacă unii dintre ei duceau viață singuratică în pustie, acela va cădea ușor în toate cursele diavolului. Punea așadar accent pe ascultare și pe sfătuirea cu părintele duhovnicesc.

Alteori spunea: Chiar dacă este lipsă de povățuitori iscusiți în Rugăciunea lui Iisus, continuând să rămâneți sub ascultare, alergați la învățătura Sfinților Părinți și de la ei deprindeți rugăciunea cea înaltă a inimii...

De la praznicul Adormirii Maicii Domnului până la 30 august mergea la Secu, unde era o obște cu vreo sută de monahi. Acolo petrecea în liniște și povățuire două săptămâni, ținea cuvânt de învățătură în biserică, iar după hramul mănăstirii se întorcea din nou la Neamț.

Călugării care au trecut prin Mănăstirea Neamț, unii dintre ei străini, din diferite țări ortodoxe, spuneau că monahii de la Neamț, prin chilii, nu aveau decât icoane, puține lucruri, unelte și cărți sfinte, fiind smeriți, iubitori de cuvinte și învățături filocalice.

Cel care nu-l ierta pe fratele care greșise era alungat din mănăstire. Când se întâlneau călugării, fiecare se silea să facă mai întâi închinăciune, era întru totul nepermisă vorbirea deșartă nu doar în biserică, ci și în chilii și în afara lor.

Un călugăr grec, Teofan, pelerin la Neamț, mărturisea că în obștea Sfântului Paisie trăiau 800 de călugări, iar la unele ascultări se adunau câte 100-150 de frați, când întotdeauna li se citeua cuvinte de învățătură. Ascultările erau diferite, prin chilii unii scriau cărți, alții împleteau sau torceau lână, alții împleteau camilafce, ­portcapuri, metanii, lucrându-se stofe pentru rase și mantii. Tot felul de lucruri manuale, precum linguri, cruci și altele, erau făcute de călugării nemțeni.

Cel puțin o dată pe zi era spovedania soborului, dar unii se spovedeau de două ori, dimineața pentru gândurile nopții și seara pentru cele de peste zi.

La hramul Mănăstirii Neamț, cinstit adeseori cu venirea domnului Moldovei, ajungea multă lume, nu doar din Moldova, ci și de departe. Cei care l-au cunoscut pe Sfântul Paisie spun că era iubitor de străini, primindu-i pe toți, fiind numit al doilea Avraam.

Marea lui iubire a fost Sfânta Scriptură și apoi cuvintele Sfinților Părinți. Au rămas de la el mai multe traduceri. Se pare că a prețuit cel mai mult cuvintele ascetice ale Sfântului Isac Sirul.

Călugării Mănăstirii Neamț au lucrat la mai multe traduceri: Omiliile Sfântului Macarie, Sfântului Isac Sirul, cuvintele Sfântului Paisie Katafighiotul, Hexaimeronul Sfântului Vasile cel Mare, Kiriacodromionul, o tâlcuire la Evanghelie a Fericitului Teofilact, Dogmatica Sfântului Ioan Damaschinul, Scara Sfântului Ioan Scărarul și Bogorodicina (cântările închinate Maicii Domnului), Tipicul Sfântului Sava, cuvinte de învățătură ale Părinților pustiei, Patericul și altele.

Cei care l-au întâlnit mărturiseau că în persoana Sfântului Paisie erau sălășluite îndelunga-răbdare și blândețea, tulburarea și mânia nefiind întâlnite, deși uneori dojenea și învăța cu dragoste multă.

A fost văzut cu fața luminată, asemenea unui rug care ardea.

Promova și dorea mult pacea dintre monahi, era împotriva mâniei și spunea mereu: Pace vouă, amintind de cuvintele Mântuitorului Pacea Mea dau vouă, pacea Mea las vouă. Aidoma spunea și cuvintele: Prin răbdarea voastră veți mântui sufletele voastre.

Răbdarea nu trebuia să fie doar pentru o zi sau un ceas, ci până la moarte, căci cine va răbda până la sfârșit, acela se va mântui.

Sfântul Paisie a fost cel mai cunoscut stareț al Mănăstirii Neamț. Din istoria Neamțului mai cunoaștem și alți stareți sfinți, cum a fost Sfântul Pahomie de la Gledin, care a condus mănăstirea,  și alții a căror canonizare nu a fost generalizată, dar dintre toți cel mai cunoscut rămâne Sfântul Paisie de la Neamț.

Pomenirea lui se face întotdeauna cu laude, după cum se cuvine celor bineplăcuți lui Dumnezeu.