Sfântul - prietenul meu de încredere

Biserica Ortodoxă îi cinsteşte pe sfinţii săi în mai multe feluri, unul dintre acestea fiind pomenirea lor, în sobor, în prima duminica de după Pogorârea Sfântului Duh sau a opta după Paşti. De obicei, explicaţia localizării acestei sărbători se leagă de Pogorârea Sfântului Duh, şi aşa este firesc, căci cum altfel ar putea cineva ajunge la îndumnezeire, dacă nu prin dobândirea Sfântului Duh. Aş vrea, totuşi, să ne gândim puţin şi la continuarea, doar cu o duminică, a enumerării zilelor creştineşti de odihnă, chiar şi după sărbătoarea Rusaliilor. Duminicile se numără în funcţie de Paşti şi de Cincizecime, sărbătorile cu semnificaţia doctrinară cea mai importantă din cursul anului liturgic. Urmare Pogorârii Sfântului Duh au început să "apară" şi sfinţii. Sfântul Apostol Petru predică şi botează mii de oameni, punându-se atunci o temelie noii comunităţi a "sfinţilor", aşa cum o numeşte mai târziu Apostolul neamurilor. Prin faptul că sfântul este om întru totul, născut la fel ca noi toţi, dar crescut în duh într-o manieră care nu poate decât să ne fie model, îl simţim apropiat şi prieten. Cinstirea sfinţilor, prin apelarea la ajutorul lor, în sensul transmiterii acelei părţi de dumnezeire care le este, lor şi nouă, accesibilă, spre sufletul şi inima noastră, este urmarea firească a dragostei pentru aproapele, indiferent cine ar fi acela. Sfinţii ne ajută, prin puterea care le este dată de Cel căruia I s-au rugat şi pe care L-au implorat spre mântuire. Dar în ce constă modelul sfinţilor pentru noi, căci ei sunt, uneori, atât de diferiţi unul de celălalt? Oare trebuie să fim ca unul dintre ei sau să ne străduim în dobândirea mai multor virtuţi care îi caracterizau? Nu cumva noi cunoaştem doar unele din părţile caracterului sfinţilor, iar celelalte, deşi erau prezente, au fost lăsate deoparte de aghiograf, punându-se accent pe ceea ce era mai important?

Atunci când am ajuns în peşterile marii Lavre din Kiev am fost uimit, pe lângă mulţimea Sfintelor Moaşte pe care le vedeam, de un lucru: numele unor sfinţi monahi, trecute pe raclele lor şi ascultarea primită de aceştia. Şi acestea erau astfel: "Sfântul N, portarul; Sfântul N, prescurarul; Sfântul N, groparul". Am înţeles atunci cât de importante au fost pentru ei ascultarea şi lipsa de invidie faţă de alţii care ar fi avut, poate, o slujire de o demnitate mai mare. Toţi aceşti sfinţi sunt uniţi printr-o singură virtute: a smereniei. Dar vom spune, totuşi, că virtutea smereniei nu poate fi virtutea principală a unui rege sau a unui conducător de oşti, fiindcă aceste slujiri presupun impunerea propriului punct de vedere, fie aceasta şi prin intermediul forţei. Aşa este, dar trebuie să ţinem minte întotdeauna cuvintele Sfântului Apostol Pavel că nu toţi sunt apostoli, nu toţi sunt prooroci, nu toţi sunt învăţători şi nu toţi pot săvârşi minuni. Lucrarea bună a fiecăruia corespunde darului pe care acesta l-a primit de la Dumnezeu şi nu toţi oamenii au aceleaşi daruri. Respectiv, nu toţi se mântuiesc prin practicarea sau săvârşirea aceloraşi virtuţi. Aceasta nu înseamnă, în acelaşi timp, nici că cineva ar putea păcătui şi, în acelaşi timp, să dobândească sfinţenie, să se umple de Duhul Sfânt. Este, oricum, clar că, în general, noi avem o înţelegere a sfinţeniei în sensul armonizării virtuţilor în persoana cuiva, înţelegând prin aceasta lipsa sa de pătimire şi de păcate, ceea ce ne limitează oarecum orizontul în care lucrează Duhul.

Indiferent de virtuţile care au predominat la sfinţii pe care îi cinstim mai mult sau de "neajunsurile" pe care îndrăznesc să le scoată în evidenţă oameni din afara Bisericii la unii sfinţi, Dumnezeu lucrează prin aceştia chiar în pofida aşteptărilor sau nedumeririlor noastre, spre slava Bisericii şi, paradoxal, spre binele nostru.