Sfârâitul timpului

Într-o mână ținea fusul, învârtindu-l întruna, în mâna cealaltă caierul, ce nu era nici de bumbac, nici de lână, așa cum vedeai la celelalte femei din sat. Bunica lua norii de pe cer și-i torcea. Din firele adunate pe fus, împletea în nopțile lungi de iarnă ciorapi și flanele pentru bunicul, ca să nu rabde de frig pe lumea cealaltă, cum o auzeam chiar pe ea câteodată spunând.

Te-ai fi așteptat ca în zilele cu cer senin bunica să se oprească din tors. Dar nu se întâmpla așa. Răsucea un firicel de lumină pe fus și deșira până seara tot soarele, pe care îl punea dimi­neața la loc, având grijă să păstreze câteva crâmpeie și pentru noi, pentru serile când ni se termina gazul din lampă.

Doamne, ce mi-ar fi plăcut să-mi facă bunica un pieptăraș din razele soarelui! Ea păstra însă crâmpeiele rămase pentru nevoile casei și chiar ale satului, fiindcă veneau numeroși oameni să ceară lumină de la noi.

Of, ce bleagă pot să fiu, am auzit într-o zi pe bunica zicând. Le dădui lumina ochilor!

Credeam că glumește. Însă chiar asta făcuse, căci din ziua aceea bunica n-a mai văzut deloc. Dar vedeau ceilalți oameni din sat cu ochii ei.

Asta n-a împiedicat-o să iasă zi de zi la poartă și să toarcă mai departe.

Eu tocmai începusem să învăț la școală despre fusele orare. Eram convins că bunica dibuise un capăt al timpului și din firul ce se aduna pe fusul ei își țesea zilele pe care le mai avea de trăit.
Aș fi putut, dacă-mi dădea prin gând, s-o rog să țeasă cât mai multe, pentru toți cei din casă, pe care să le punem la păstrat în odaia mare de la drum, la un loc cu hainele noastre cele mai bune.

Putea să ia din grămada de timp ce-o aveam în curte, ani în șir, nu s-ar fi cunoscut, dar bunicii i s-a făcut dintr-odată ru­șine și s-a oprit. Nici până astăzi nu am înțeles de ce. Doar nu fura de la alții, ci lua caiere din timpul vieții ei.

Sunt zilele în care îmi pare că aud, dacă ascult cu atenție, timpul sfârâind. Dovadă că bunica mai toarce, din când în când, și-n locul în care a ajuns!