Sfintele Paști în orașe

Într-o viziune idilică, dragă multora dintre noi după o anumită vârstă, sărbătoarea Paștilor este asociată cu anii de copilărie și cu livada bunicilor, în liniștea atemporală a vieții de la țară. Profitând de zilele libere de la serviciu, mulți orășeni aleg calea pelerinajului către locuri retrase, ca să sărbătorească împreună cu familia și prietenii Învierea Domnului. E primăvară deplină și pelerinul care s-ar opri din risipirea sa în grijile acestei lumi ar putea auzi iarba cum crește, scâncetul mieilor care se pierde în perdeaua de fum de la cumpăna apelor dimineții și ar putea vedea troienele de floare albă care i se revarsă blând pe creștet și pe umeri. Taina creației se lasă contemplată de aproape, căci grâul verde crud foșnește în adierea vântului ca un salut pascal, cu miresme de Scriptură: „Adevărat, adevărat zic vouă că dacă grăuntele de grâu, când cade în pământ, nu va muri, rămâne singur, iar dacă va muri, aduce multă roadă” (Ioan 12, 24). Natura întreagă se deschide ca o carte despre frumusețea vieții și măreția lui Dumnezeu.

Pe de altă parte, așezările urbane - de la cele mai modeste până la megalopolisurile cu zeci de milioane de locuitori, par a se manifesta ca înfăptuiri ale geniului uman prin care natura este stăpânită și exploatată până la detaliu. Printre coloșii de fier, beton și sticlă, mașinile mai mult sau mai puțin inteligente populează cotidianul marilor orașe. Povești de succes suprapuse peste vise sfărâmate, artefacte de muzeu și tehnologii în dezvoltare - toate acestea abia mai lasă loc pământului să respire prin firele de iarbă. Zgomotul industrial se întretaie cu decibelii divertismentului de weekend, în graba generală a unui timp havuz.

Și totuși, în neodihna orașelor moderne, clopotele din noaptea Învierii răsună ca niște glasuri de îngeri care pun pe note cuvintele din Psalmi: „De n-ar zidi Domnul casa, în zadar s-ar osteni cei ce o zidesc; de n-ar păzi Domnul cetatea, în zadar ar priveghea cel ce o păzește” (126, 1). Domnul Hristos iubește cetatea, cu toți locuitorii ei, chiar dacă unii au uitat de El. În peregrinările Sale, comunitățile umane compacte sunt repere demne de luat în seamă. Odinioară, Capernaum s-a numit „cetatea Sa” (Matei 9, 1), iar „sfânta cetate” este locul intrării Sale triumfale și al jertfei Sale de bunăvoie. În fibrele de piatră, de carne și de duh ale orașului palpită corpusculii luminii și ai întunericului, ai sublimării și ai pierzării. Între Ierusalim și Babilon, între pisc și prăpastie, se scrie pas cu pas și clipă de clipă viața noastră din orașe.

Din timp în timp, oamenii înțeleg că au nevoie de lumina Învierii ca de un punct arhimedic pentru echilibrul pământului. Prima duminică după lună plină după echinocțiul de primăvară ne este dată mereu ca un nou început. „Și cetatea nu are trebuință de soare, nici de lună, ca să o lumineze, căci slava lui Dumnezeu a luminat-o și făclia ei este Mielul” (Apocalipsa 21, 23).

Batjocorit și umilit, răstignit afară din cetate, Hristos Cel înviat ne reaprinde candela din inimi și ne cheamă să intrăm împreună cu El în cetățile noastre, fiindcă sfințenia Lui nu apune niciodată. Aceasta este sărbătoarea Paștilor în orașele creștinilor.

Hristos a înviat!