Sfințenia, o chemare adresată tuturor oamenilor

Cuvintele sfânt și sfințenie au ajuns să desemneze acum în mentalul public categorii speciale, fie că vorbim de oameni sau de obiecte care devin consacrate prin anumite rânduieli speciale. Această supraspecializare este însă în discordanță cu liberalizarea conceptului de sfințenie în teologia paulină. În repetate rânduri, Sfântul Apostol Pavel vorbește despre sfinți nu ca persoane mutate din lumea aceasta, cu o viață curată și plină de faptele dreptății, ci despre oameni în trup fiind, contemporani cu Sfântul Apostol, care își duceau viața de zi cu zi în anonimitate și cu grijile ei inerente, dar care deveniseră membri ai unei noi realități mântuitoare, Biserica. Sfântul Apostol Pavel îi numește sfinți pe toți membrii Bisericii din vremea lui, pe toți creștinii. Creștinilor din Roma el li se adresează: „Tuturor celor ce sunteţi în Roma, iubiţi de Dumnezeu, chemaţi şi sfinţi” (Rom. 1, 7), iar corintenilor tot într-un mod asemănător: „Bisericii lui Dumnezeu care este în Corint, celor sfinţiţi în Iisus Hristos, celor numiţi sfinţi” (1 Cor. 1, 2). Aceste numiri pe care Sfântul Pavel le folosește ne descoperă măcar în parte ce însemna pentru primii creștini Biserica, ca nouă realitate mântuitoare întemeiată pe pământ. În aproape tot Noul Testament, când regăsim cuvântul sfinți, acesta se referă în majoritatea cazurilor la creștini, la membrii Bisericii, și numai la Apocalipsă 6, 9-11 și 20, 4 se vorbește despre sfinți așa cum îi înțelegem astăzi, în acest caz ca martirii sau mucenicii care și-au vărsat sângele pentru „cuvântul lui Dumnezeu şi pentru mărturia pe care au dat-o”.

În 59 de ocurențe unde se vorbește de sfinți în Noul Testament, autorii se referă la oameni care trăiau și formau Biserica (Englishman’s Greek Concordance of the New Testament, Bagster, London, 9th ed., 1903).

Pentru a înțelege mai bine acest termen tehnic paulin trebuie să vedem că el era folosit în legătură și cu alți termeni. La Fapte 11, 26, membrii Bisericii sunt numiți creștini, titlul pe care și l-au luat prima dată credincioșii din Antiohia. Cuvântul se regăsește și la Fapte 26, 28 și la 1 Petru 4, 16. De asemenea, membrii Bisericii se mai numesc în Noul Testament și ucenici sau discipoli, adică o persoană care este dedicată urmării lui Hristos. Termenul grec folosit este mathitis. Un alt termen paulin aplicat creștinilor este cel de frați: „Şi voind el să treacă în Ahaia, l-au îndemnat fraţii şi au scris ucenicilor să-l primească” (Fapte 18, 27).

Dintre toți acești termeni, cel mai intrigant rămâne însă cel de sfinți dat creștinilor. Istoricii primelor secole ale Bisericii spun că acest titlu a supraviețuit în secolul 1 ca denumire dată tuturor membrilor Bisericii, pentru că odată cu apariția persecuțiilor, el a devenit un titlul de glorie oferit celor care mărturiseau credința Bisericii cu prețul vieții lor.

Dar, rămâne ideea paulină că toți oamenii sunt chemați să fie sfinți în Biserică. Iar semnul sfințeniei credincioșilor era comuniunea care se manifesta nu numai prin participarea la frângerea pâinii - Euharistie, la Taina Bisericii, ci și la viața nouă dată de propovăduirea Evangheliei mântuirii. Astfel, sfinții sunt cei care slujesc comunitatea. La 1 Corinteni vedem cum Pavel organizează o colectă pentru ajutorarea „sfinților” din Ierusalim. El vorbește și de comuniunea sfinților în care fiecare intră prin Botez, formând Trupul tainic al Bisericii: „Ci precum într-un singur trup avem multe mădulare şi mădularele nu au toate aceeaşi lucrare, Aşa şi noi, cei mulţi, un trup suntem în Hristos şi fiecare suntem mădulare unii altora; dar avem felurite daruri, după harul ce ni s-a dat” (Romani 12, 4-6). În această ocurență paulină vedem cel mai important rol al sfinților, să edifice pe pământ Biserica lui Hristos, să contribuie la vestirea Evangheliei Domnului Iisus Hristos și a noii căi inaugurate de Mântuitorul. În viziunea paulină sfinții nu erau insule de perfecțiune umană, ci erau membrele unui organism viu - Biserica, și contribuiau activ la creșterea Bisericii în lume, la propovăduirea Evangheliei, la instaurarea Împărăției cerurilor pe pământ. De aceea, se observă paradoxul că Sfântul Pavel, deși îi numea sfinți pe toți membrii Bisericii, nu sugerează că aceștia erau perfecți, că nu greșeau.

Și avem de la început multe episode cu eșecuri pe care Biserica nu s-a rușinat să le menționeze. La Fapte capitolul 5 avem episodul dramatic cu Anania și Safira, a căror purtare pedepsită de Dumnezeu aducea, prin minciună și egoism, atingere tocmai noii vieți de comuniune a primilor creștini. Sfântul Apostol Petru le spune celor doi: „De ce v-aţi învoit voi să ispitiţi Duhul Domnului?” (Fapte 5, 9), arătând într-un fel că viața Bisericii se desfășura sub oblăduirea directă a Duhului Sfânt. Și Sfântul Apostol Pavel, deși îi numește sfinți pe membrii comunităților cărora le scrie epistolele sale, nu întârzie să îi mustre pentru păcatele unor credincioși (incestuosul din Corint) sau pentru o anumită atitudine generală, cum era fragmentarea Bisericii din Corint în grupulețe care aveau câte un lider („Fiecare dintre voi zice: Eu sunt al lui Pavel, iar eu sunt al lui Apollo, iar eu sunt al lui Chefa, iar eu sunt al lui Hristos! Oare s-a împărţit Hristos?”, 1 Cor. 1, 13).

În lumina teologiei biblice trebuie să avem o viziune mai realistă asupra sfințeniei. Sfinții sunt oameni dăruiți de Dumnezeu cu harul și puterea de a ajuta Biserica în lume, de a contribui la creșterea ei, la sfințirea vieții cre­dincioșilor și la instaurarea Împărăției cerurilor în lumea aceasta. Ei au o lucrare, începută în timpul vieții pământești, dar care continuă și după ce au trecut din lumea aceasta. Iubirea lor către Dumnezeu și semeni se face punte peste timp, peste spațiu. Nu se accentuează atât de mult perfecțiunea vieții lor, ci mai mult dorința lor de a se sfinți și chemarea de la Dumnezeu pe care au urmat-o cu intensitate și perseve­rență.

Și mai este un aspect arătat de Sfântul Apostol Pavel, dar și în Apocalipsă. Sfinții sunt prezentați și ca judecători ai lumii. „Au nu ştiţi că sfinţii vor judeca lumea? Şi dacă lumea este judecată de voi, oare sunteţi voi nevrednici să judecaţi lucruri atât de mici?” (1 Cor. 6, 2), spune Apostolul neamurilor. Iar în Apocalipsă, cap. 6, sufletele celor înjunghiați „pentru cuvântul lui Dumnezeu şi pentru mărturia pe care au dat-o” se roagă astfel lui Dumnezeu: „Și strigau cu glas mare şi ziceau: Până când, Stăpâne sfinte şi adevărate, nu vei judeca şi nu vei răzbuna sângele nostru, faţă de cei ce locuiesc pe pământ?” (Apocalipsă 6, 10).