„Sfinții fac cinste de ziua lor, întind masa duhovnicească”

A fi pelerin la moaștele Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou la Catedrala Patriarhală, chiar de ziua lui, presupune să te înarmezi cu răbdare și să aduci un pic de jertfă personală. Două bucureștence credin­cioase, nelipsite de la întâlnirea cu Sfântul Dimitrie în ziua lui de prăznuire, Maria Codescu, juristă, și Isabela Panainte, profesoară de științe socio-umane la Colegiul Național „Spiru Haret” din Capitală, au acceptat să ne vorbească despre experiența lor de pelerine la Cuviosul Dimitrie. 

De ce este importantă închinarea la moaște, aducerea de mulțumiri și cereri către sfânt chiar atunci, de ziua lui? Dacă locuiesc în București, n-ar putea să vină în alte zile, pentru a-i lăsa pe alții de departe să se închine fără a se crea aglomerație? Cum rezistă ore în șir să aștepte în rând cu mii de alți oameni, indiferent de vremea de afară? Cum a fost primul pelerinaj la care au participat în cinstea Ocrotitorului Bucureștilor? Ce speranțe, gânduri, rugăciuni și, în general, cu ce stare sufletească petrec acel timp al așteptării, cum trăiesc întâlnirea efectivă cu Sfântul Dimitrie și ce trăire au când se întorc la casele lor?

Maria Codescu:

„Știți acel moment când vă amintiți că e ziua unui om drag? Când puneți mâna pe telefon și-l sunați anume de ziua lui, nu peste două, trei sau cinci luni? Ei bine, așa simt și eu ­hramul, în general. Cu toate acestea, mărturisesc că nu sunt un om al tipicului. Cred că inima contează mai mult decât data din calendar, că gândul bun călătorește oricând și că sfinții au «ușa» deschisă pentru noi mereu. În Cer, programul cu publicul este 24/7. Mă bucur să «trec pe la sfinți» și-n zile obișnuite, când mi se face sete de Cer. Parcă plec zburând de acolo. Mă bucur însă și să fiu acolo de ziua lor. Să încerc să fiu, cu toată ființa mea, acolo. Atunci parcă totul e diferit, bucuria e mai intensă, amplificată. Sfinții fac cinste, întind masa duhovnicească.

Orele petrecute la rând îmi dau timp să mă adun. Ce-i drept, îmi dau și prilej mai mare pentru ispite, dar și cununi și bucurii dacă le rabd. Pentru mine contează mult cum reu­șesc să petrec timpul, contează mult unde mi-e mintea cât trupul așteaptă la coadă. Contează mult starea cu care am venit, așezarea mea, împăcarea și buna rânduială cu toată lumea.

Adunând toate cuvintele din lume, n-aș găsi cum să le combin astfel încât să redea sentimentul cu care plec acasă după ce am avut răbdare și am așteptat la rând. În esență, e o bucurie, o bucurie tăcută, ce de fiecare dată sper să rodească și-n afară, în ceea ce sunt și în ce las în urma mea în fiecare interacțiune cu cei din jur, de la familie până la casierul de la magazin sau omul din stația de autobuz.

Timpul de așteptare, dinaintea înfățișării la Sfântul, încerc să mi-l petrec adunându-mi mintea din toate cotloanele în care s-a împrăștiat întreaga zi, întreaga viață, păstrând-o acolo și facilitând o stare de pace, de rugăciune. E o provocare să-mi adun mintea în inima orașului, e o provocare să cern balastul și să rămân cu lucrurile cu adevărat importante.

Dacă-mi amintesc bine, cred că cel mai mult am stat aproximativ 12 ore. Eram și eu o liceancă și, ca toți liceenii din București, mă împărțeam între școală, întrebări existențiale, căutări, dileme adolescentine, drumuri și amiciții. Căutam să-nțeleg și greu înțelegeam ce caut. În tot zbuciumul unei vieți cu multe variabile - liceu de top, prinsă între o familie cu rădăcini spirituale adânci și opiniile unei lumi pur raționale, începeam un nou an școlar. Și, într-o zi de toamnă, îmi zice mama că se duce la Sfântul Dimitrie. Nu știam eu prea multe despre Sfântul Dimitrie, nici ce presupune să particip la pelerinajul acesta, dar hop și eu, dintr-o curiozitate. Și mi-a plăcut. M-a impresionat. M-a marcat. Deși am petrecut cel puțin 10 ore mai în picioare, mai sprijinită de gard, mai într-o rână, deși ne-a prins noaptea și cred că am folosit toate puloverele din dotare, deși mi se închideau ochii de somn, a fost frumos! Eram ostenită, dar bucuroasă la final. Simțeam că Sfântul e acolo, cu noi, că gândul meu de rugăciune are toate ușile deschise în acea seară friguroasă de octombrie. De atunci au venit ani în care mi-am dorit să revin. I-am propus eu mamei să revenim. Pelerinajul devenise mica mea sursă de Cer, mica mea priză la care îmi încărcam generos bateria sufletească”.

Isabela Panainte:

„Este adevărat că presupune răbdare, osteneală, jertfă. Suntem destul de prinși în șuvoiul evenimentelor urgente și care par și importante. Tocmai de aceea mulți preferă să vină când este mai liber. Mai ales dacă locuiești în București și poți veni și în alte zile. În Iași, locuitorii din partea locului vin înainte, ca să lase loc pelerinilor din țară. Desigur, de ziua Sfântului este un har deosebit și nu simți că stai ore în șir, este o atmosferă de sărbătoare la care te simți onorat să iei parte, care ai vrea să nu se mai termine. Timpul devine veș­ni­­cie, se scurge altfel, intri în gândul lui Dumnezeu și în veșnicia Lui. Este minunat că avem un astfel de ocrotitor în mijlocul nostru. 

Pleci de la Sfântul cu un sentiment de liniște adâncă, de eliberare de toate poverile grijilor, te simți ușor ca un fulg, înțeles, ascultat și mângâiat. Pentru fiecare, Sfântul Dimitrie are un cuvânt tainic pe care îl rostește în inima lui, o încredere, o nădejde, o pace adâncă.

Așteptarea la rând o petrec ca în fața Sfântului Dimitrie, ca la ­întâlnirea cu Hristos. Este un moment de bilanț, aș zice, sunt clipe încărcate de sens, în care te poți vedea mai limpede, mai lămurit.

Nu am cuvinte să îi mulțu­mesc pentru ajutorul pe care mi l-a dat de fiecare dată Sfântul Dimitrie. Este copleșitor și întotdeauna mai mult decât te-ai aștepta vreodată! Ca în pescuirea minunată, când apostolii îl rugau pe Mântuitorul nu să stea lângă ei să îi mai ajute să mai prindă pește, ci dimpotrivă, să plece de la ei, simțind că nu sunt vrednici de darurile primite.

Prima dată am fost la hramul sfân­tului când eram studentă și am venit cu o colegă de facultate. Cre­deam că vom ajunge foarte repede, într-o oră sau maximum două, pentru că rândul era abia la baza Dealului Patriarhiei. În realitate eram mulți și ne-a prins noaptea. La un moment dat credeam că nici nu mai rezistăm, ne încurajam una pe alta. Nu ne-am gândit să renun­țăm, nu ne-am pus problema să ple­căm, doar că, deși eram chiar foarte aproape, totuși aveam impresia că nu înaintam deloc.

Am acceptat să răspund acestor întrebări pentru că Sfântul Dimitrie mi-a fost atât de aproape chiar de curând, de ziua lui! Am avut o mare încercare pe care am trecut-o cu bine. Ani de-a rândul am fost hărțuită la școală și, într-un final, am ajuns și în instanță, iar termenul de judecată a fost stabilit chiar de ziua Sfântului Dimitrie. Am câștigat procesul și am primit și daune morale. Anul acesta vom avea o mare încercare în familie, întrucât tata, Nicolae, este programat la operație tot de ziua Sfântului Dimitrie. Este o operație foarte riscantă, la 80 de ani ai lui și cu multe probleme de sănătate”.