Sfinţii închisorilor

Cum vom putea găsi vreodată cuvintele sobre şi potrivite pentru a mulţumi celor care au suferit torturi şi umilinţe inimaginabile, culminând de multe ori cu pierderea vieţii, ca ofrande aduse adevărurilor istorice şi de credinţă ai căror beneficiari suntem noi astăzi? Fără această sfântă continuitate, noi ne-am fi pierdut identitatea naţională, dar şi pe cea umană, de creaţii ale lui Dumnezeu. Nu am fi fost persoane, ci maimuţe. Ne gândim vreodată suficient la sacrificiul miilor de martiri care au ales să nu-şi trădeze convingerile, cu orice preţ? Sau la absurditatea contextului istoric, care pedepsea extrem de violent fidelitatea faţă de nişte adevăruri considerate de puternicii zilei mincinoase, dar cărora tocmai prin această înverşunare li se dovedea o dată în plus valoarea incontestabilă…? Cei mai mulţi martiri au rămas anonimi, nici nu au mai apucat să vorbească umanităţii, nu au semnat cărţi devenite ulterior celebre. Cartea lor a fost însăşi viaţa şi modul cum au înţeles să o trăiască. Alţii şi-au susţinut prin puterea cuvântului scris experienţa tragică din închisoare, spre a nu fi uitată…

Preocupările lor de zi cu zi au fost diverse: oameni simpli, ţărani care s-au opus cooperativizării, profesori care nu voiau să-i mintă pe elevi, medici care înţeleseseră că sănătatea trupului depinde de suflet, preoţi pentru care credinţa nu a fost negociabilă, tineri entuziaşti care pur şi simplu au simţit nevoia să spună ce aveau pe suflet, toţi au fost uniţi de aceeaşi mână crudă şi năprasnică a istoriei. Toţi au fost ca unul.

Să luăm drept pildă gruparea Rugul Aprins. Cei care au vrut să o strivească au urmărit să strivească însăşi rugăciunea. Dar rugăciune înseamnă dialog cu Dumnezeu, nicidecum simplu monolog al rugătorilor. Au vrut, deci, torţionarii să ucidă răspunsul lui Dumnezeu din inima omului. Nimic mai puţin. Cu instrumente de caznă să smulgă cuvântul Domnului. Este ca şi cum te-ai lupta să găseşti capătul luminii şi să-i pui stavilă. Oricât ar fi de absurd, mulţi s-au crezut capabili să o facă. Ce înseamnă Rugul Aprins? Imagine veterotestamentară amintindu-ne episodul când Moise a văzut pe Muntele Horeb un rug care ardea fără oprire (Ieşirea 3, 1-3), în învăţătura creştină a fost considerată prefigurarea Maicii Domnului, care n-a fost mistuită de puterea Duhului Sfânt coborâtă asupra ei. O altă interpretare a rugului nestins este simbol al rugăciunii inimii. Acesta a şi fost, de fapt, scopul final al celor adunaţi la Mănăstirea Antim în anul 1946: practicarea rugăciunii lui Iisus. Părintele Ioan Kulîghin (Ioan cel Străin) a susţinut iniţial această grupare şi Sandu Tudor, devenit ieroschimonahul Daniil, a înregistrat juridic asociaţia cu caracter spiritual pentru a putea susţine conferinţe publice în incinta bisericii. Deşi temele alese erau exclusiv religioase, deci paşnice, autorităţile statului au intrat în alertă. Intelectualii care îşi permiteau asemenea preocupări în loc să se dedice materialismului ştiinţific, trebuiau pedepsiţi. Aceştia au fost: Al. Mironescu, Vasile Voiculescu, I. M. Sadoveanu, Dinu Pillat, Vladimir Streinu, Dumitru Stăniloae, Daniil Tudor, Benedict Ghiuş, Roman Braga, pentru a aminti doar câteva nume cu o rezonanţă incontestabilă în cultura românească.

Vasile Voiculescu, fără a fi preot, dar „călugărit“ la ucenicia marilor adevăruri de poet şi medic, a fost „singurul adevărat beneficiar al Rugului Aprins“, după opinia IPS Bartolomeu Anania, tocmai pentru că talentul său de scriitor l-a ajutat să transmită lumii suferinţa lui, ca un semnal de alarmă asupra a ceea ce poate să facă omul lipsit de Dumnezeu. Arestat la vârsta de 74 de ani, în 1958, a făcut 4 ani de închisoare grea, sub acuzaţia de „element duşmănos al clasei muncitoare“, „discuţii ostile regimului democrat popular din R.P.R.“ (temele discutate la Antim au fost: Isihasmul, Filocalia, Logosul întrupat, Rugăciunea inimii…) şi autor de… versuri mistice. Iată un fragment de poezie care a dus la condamnarea „vinovatului“: „Ca edera spre dreptul stejar, aşa-mi întind,/ Iisuse, către tine iubirea-mi arzătoare/ Cu slabe mreji cutez să te cuprind/ Şi orice rugăciune e o îmbrăţişare“ (Edera).

Nu putem pretinde că ne imaginăm cât a suferit Vasile Voiculescu în închisoare şi după ieşire, în răgazul scurt care îi mai rămăsese. Consemnăm doar cuvintele adresate fiului său, Radu: „Te conjur să nu-mi mai faci nici o injecţie care să-mi întărească inima, altfel să ştii că te blestem. Te rog să-mi faci o injecţie cu morfină, ca să adorm şi să nu mă mai scol“.