Un sultan luminat și reformist, Abdul-Medjid, a reușit să pună la loc în 1852 steaua de argint furată din Biserica Nașterii Domnului din Betleem, pe care scria așa: „Hic de Virgine Maria Jesus Christus natus es
Sfinţii, strălucita podoabă a neamului nostru
Creştinismul românesc are o istorie bimilenară, în decursul căreia pe teritoriul României de azi au trăit oameni cu viaţă sfântă, care au călăuzit neamul nostru pe drumul către mântuire. Rolul lor este determinant în păstrarea conştiinţei de neam, a apartenenţei noastre la spiritualitatea bizantină, civilizaţie continuatoare a istoriei romane.
Despre importanţa sfinţilor în existenţa unui neam părintele profesor Dumitru Stăniloae precizează: „Sfinţii români, fie că au fost mucenici ai dreptei credinţe în secolul 4, sau în secolul 18, fie că au fost ierarhi care au luminat poporul cu cuvântul şi l-au ajutat cu fapta, fie că au fost sihaştri ajunşi la cea mai mare înălţare a fiinţei lor în Dumnezeu, prin rugăciune pentru ei şi pentru credincioşi, au înălţat prestigiul dreptei credinţe şi chipul de om care o trăieşte cu seriozitate la o treaptă care îi îndeamnă pe credincioşii de pretutideni, când ajung să fie cunoscuţi, să o trăiască cu cât mai multă convingere şi să le urmeze pilda”.
Lupta sfinţilor a fost una spirituală cu păcatul, spre desăvârşirea duhovnicească şi pentru apărarea Ortodoxiei. Sfinţii sunt exemple de urmarea a lui Hristos şi de împlinire prin viaţa lor a cuvintelor Evangheliei.
Ei sunt modele de trăire duhovnicească, de adevărată vieţuire creştină, care prin faptele lor aduc doxologie Preasfintei Treimi.
Ei sunt „creştinii desăvârşiţi prin asceză şi prin iubire şi sunt, în acelaşi timp, luptători pentru adevăr şi dreptate, împotriva silniciei, împotriva oricărui izvor al răului. Prin fervoarea credinţei, prin asceză, prin dragoste, prin duhul jertfelnic, sfinţii confirmă deplin că lumea este operă a iubirii lui Dumnezeu...” (IPS Mitropolit Nestor, Studiu introductiv la Sfinţi români şi apărători ai legii strămoşeşti)
Din vieţile lor învăţăm cum să mergem pe calea mântuirii şi mai ales noi românii, ca neam creştin, avem în ei rugători adevăraţi înaintea lui Dumnzeu. Prin ei vedem cum în istorie Ortodoxia românească a fost una cu neamul nostru. Acest lucru este frumos sintetizat de imnografia Duminicii Sfinţilor Români: „Cuvântul dumnezeiesc pe pământul românesc a odrăslit şi Biserica străbună cu sfinţi s-a împodobit. Vrednici luptători s-au arătat mucenicii și mărturisitorii care pentru Hristos viața și-au jertfit, iar cuvioșii și pustnicii întru nevoințe urmând calea Domnului chipuri îngerești au dobândit. Arhiereii și preoții neîncetat vestind cuvântul Evangheliei au mărturisit, iar binecredincioșii voievozi biserici au înălțat și dreptmăritorii creștini cu râvnă și jertfelnicie credința ortodoxă și țara au apărat. Toate cetele sfinților împreună rugați pe milostivul Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre” (Tropar, glas 3).