Și el este aproapele meu

Ceas de Priveghere și Utrenie. Citită în Sfântul Altar, Sfânta Evanghelie este adusă și așezată în mijlocul naosului, spre închinare, nouă, credincioșilor prezenți. Începem să trecem tăcuți, unul după altul, facem trei închinăciuni și sărutăm Sfânta Carte, ferecată în argint, cu icoana Învierii Mântuitorului în mijloc și cu cei patru Evangheliști pe colțuri, în medalion de email.

Poate pentru unii dintre credincioșii așezați la rând momentul a devenit prea obișnuit pentru a-l mai trăi în întreaga lui semnificație sacră. Alții poate nici nu-și pun problema trăirii ca atare a slujbei, întrucât nu cunosc practic și în mod real această semnificație. Dar și dacă o simt doar ca pe o cutumă cu care s-au deprins din copilărie, de când îi ducea bunica de mânuță la biserică, în fiecare duminică sau sărbătoare...

Și iată, totuși, sunt unii dintre semeni ai noștri mai fericiți, care, prin nu se știe ce tainică rezonanță spirituală, vădesc pe chipul lor că Domnul le-ar fi vorbit. Între noi, credincioșii, așezați cu toată evlavia pe chip la rând, să sărute Sfânta Evanghelie, este și el, aproapele meu, aproapele nostru, sub înfăți­șarea unui necăjit, sărac, murdar, aparent cel puțin, mai aproape de treapta cea mai de jos a condiției sociale. Accident - sau păcate?! - l-au mutilat fizic: ambele mâini nu mai au degete. Când vine în biserică, se ghemuiește într-un colț și cei mai mulți cred că doarme. Unii protestează că sunt nevoiți să-l suporte în preajmă, pentru că „miroase urât”. Cu o vreme în urmă, îl puteai vedea înaintând până în fața Sfântului Altar, urcând chiar pe solee, iar în dreptul icoanelor împărătești începea un dialog cu chipul Mântuitorului sau al Maicii Domnului, concretizat într-o gesti­culație patetică din brațele și mâinile fără degete și deci în imposibilitatea de a-și face corect semnul crucii. Dar mișcările erau de o mare expresivitate și păreau să ilustreze un dramatic interogatoriu existen­țial. Un „de ce”, un „până când, Doamne”?!

Treptat, însă, s-a liniștit, mâinile au rămas cuminți în fața icoanelor, pentru că probabil începea să se simtă vizitat, dinspre ele, de o pace dumnezeiască. Acum, iată, se ridică și se așază în șirul nostru. Doamne, Tu singur ne știi pe aceia dintre noi care ne-am înfiorat, cu oroare, la gândul că acest nefericit va săruta Sfânta Evanghelie îna­intea noastră! Să fim atenți, gândeam mulți, în ce colț o va atinge cu buzele, să evităm acel loc. Da, vom fi gândit destui, aveau dreptate cei care au pus în presă problema pericolului de contaminare prin sărutarea icoanelor, prin împărtă­șirea din același Potir, cu aceeași linguriță... Mai pe față sau mai în ascuns, i-am pândit miș­cările, gesturile. Ajuns în fața iconostasului cu Evanghelia, s-a oprit câteva clipe, a ezitat să facă închinăciuni. Nu le-a făcut. Dar s-a apropiat, și-a așezat brațele în jurul Sfintei Evanghelii, cuprinzând-o într-un gest de tandrețe, ca și cum ar fi vrut s-o ocrotească. Cioturile mâinilor, ascunse în mânecile surtucului ponosit, s-au ivit atunci, doar pentru o fracțiune de secundă. Apoi, parcă ne-ar fi ghicit gândurile, a mai întârziat câteva clipe deasupra Evangheliei, fără s-o atingă cu buzele. Au fost clipe de intensă comunicare - nu cu copertele de argint, nu cu chipurile din medalioanele de email, nu cu slovele tipărite în interiorul coper­ților - ci cu miezul lor, al cuvintelor Cuvântului. Apoi s-a îndreptat, s-a întors și a ieșit din biserică, fără să ne privească pe noi, cei care continuam să înaintăm, străduindu-ne să arătăm o evlavie „sporită”, întipărită pe chip și în toată ținuta. Nici nu ne putea vedea. Probabil vedea încă în lăuntrul său, nu în afară și, după chipul lui - altădată urâțit de mizerie și tristețe, dar acum luminat din interior -, ceea ce vedea acolo, în adâncul lui, pesemne era minunat.

Disprețuit de mulți, în tăcere, condamnat pentru îndrăzneala de a veni printre noi, cei „normali”, cei „curați”, el, totuși, „s-a întors mai îndreptat la casa sa” (Luca 18, 14). Casa ori poate doar un cotlon ascuns, cine știe unde, sub o scară de bloc, într-o pivniță rece și umedă. El, „vameșul” zilelor noastre, care și-a „vămuit” - parcă în dușmănie! - doar propria viață și sănătate, lăsându-le să treacă mai repede spre degradare și chiar moarte, nu știe, desigur, că în această seară, în co­tlonul rece sau în odaia lui sordidă, „Domnul va cina” cu dânsul, împăr­țind împreună pâinea uscată sau mucegăită, pentru că, în acele câteva clipe, în casa Domnului, s-a străduit să-L afle, dincolo de copertele ferecate în argint, în Însuși Cuvântul Său. Și L-a aflat!

În biserică am rămas noi, „fariseii”, mărunți și neînsemnați, dar „îndreptățindu-ne” pe noi înșine în părerea de sine, în ideea că eram motivați pe deplin să ne revoltăm, trebuind să fim în urma aceluia, la „convorbirea” tainică și tăcută cu Cel necuprins, dar, iată, încăput în Cartea Bunelor Vestiri despre Calea, Adevărul și Viața, adică despre El. Pe când el, „aproapele nostru”, s-a depărtat de noi, fără să ne privească, pentru că noi n-am vrut să fim „aproapele lui”...