Şi noi ce mai gândim?

Mi-a plăcut foarte mult titlul unei cărţi de nutriţie, intitulată su­gestiv `Şi noi ce mai mâncăm?~, întrucât trimite foarte direct la miezul problemei cu pricina; hrana susţine viaţa, mâncăm zilnic şi în chip firesc e nevoie să ştim ce e bun şi ce nu pentru organismul nostru. Dar oare de gândit noi nu gândim zilnic, mai des chiar decât mâncăm? Nu ar fi bine ca cineva să scrie o carte, `Noi ce mai gândim~? Dar până se va scrie această carte, aş propune să facem o încercare şi să gândim un pic filocalic, să devenim măcar pentru o clipă intelectuali ortodocşi. Dar nu cumva e prea mult spus? Un intelectual trebuie să fie cultivat, să aibă un discurs articulat, să deţină metode retorice de persuasiune, să jongleze cu vorbele etc. Nu-i aşa? Toată lumea ştie că, în mare, în mediul nostru cultural există această percepţie a profilului intelectualului. Cu toate acestea, în textele filocalice este prezentă o viziune un pic diferită asupra celui ce-şi foloseşte mintea în modul cel mai bun şi mai propriu. Contrar percepției comune schiţate mai sus, trăsăturile filocalice ale intelectualului ortodox sunt: neîncrederea în sine, paza cugetării, curăția sufletului şi a minţii, premise absolut necesare pentru a-i asigura înțelegerea și vederea tainelor dumnezeieşti. Şi, citindu-l pe Sfântul Isaac Sirul, aflăm dintru început că intelectualul are nevoie să se exercite într-o neînchipuit de subţire asceză mentală: „Să nu-ţi crezi ţie că eşti puternic, până ce nu vei fi ispitit şi te vei afla rămânând neschimbat… Nu te încrede nici în cunoştinţă, ca nu cumva aşe­zându-se vrăjmaşul între tine şi ea, să te prindă în cursa vicleniei sale” (Cuvântul 5). 

Această atenţionare a Sfântului Isaac, care de obicei scapă intelectualului „clasic”, reprezintă un îndemn la exercitarea pazei minţii într-un fel specific celui cu o capacitate intelectuală sporită, dar care este orb duhovniceşte, pentru că, neposedând încă vederea prin har, este expus vicleniilor diavolului, care este un duh imperceptibil facultăţilor intelectuale omeneşti, indiferent cât ar fi ele de cultivate. Asumarea acestor măsuri profilactice nu înseamnă o interdicţie a gândirii, ci mai întâi cunoaşterea de sine, adică a modului de funcţionare a puterilor sufletului şi, apoi, strădania cultivării unei cugetări neînșelate, aptă să evite primejdiile din lumea înţelegătoare (νοητός κόσμος), fără de care mintea nu poate ajunge la citirea adevăratelor înţelesuri ale lucrurilor. Această etapă a nevoinţei este cunoscută în Filocalie drept prima probare a sufle­tului, anume trecerea de cursele diavolului, care, după cum se ve­de, nu vizează doar atingerea patimilor, ci şi a gândirii. Apoi, du­pă ce cugetarea a fost strunită cu tărie, nelăsând-o să se încânte de sine şi să se prindă în mrejele vrăjmaşului, urmează dobândirea curăţiei minţii, fără de care nu se poate dobândi darul vederii duhovniceşti, aşa cum consem­nează, în alt loc, acelaşi Părinte: „Curăţia sufletului este libertatea de patimile cele ascunse ce se mişcă în cugetare. Curăţia minţii se arată în descoperirea tainelor. Căci atunci ea se cură­ţeşte de toate cele ce cad sub sim­ţuri, în chipul grosimii lor” (Cuvântul 17).

Acelaşi lucru este valabil nu numai pentru cunoaşterea lucrurilor, ci şi pentru modul în care este înţeleasă şi trăită credinţa, întrucât există riscul, deloc rar la un intelectual, ca aceasta din urmă să se exprime numai într-un chip teoretic, adică vorbind elocvent despre adevăr şi ignorând, în chip paradoxal, vederea lui: „Nu credinţa cea din învăţătură eliberează pe om de mândrie şi de îndoială, ci cea care vede şi răsare din înţelegere şi se nu­meşte recu­noaşterea şi arătarea adevăru­lui” (Cuvântul 58).

Iată, prin prisma Cuvintelor Sfântului Isaac, un posibil răspuns la o întrebare pe care am auzit-o deseori în ultimii ani: „De ce nu mai avem astăzi intelectuali ortodocşi?” Poate din pricina nea­sumării unor rigori în exerciţiul gândirii, pentru că intelectualul ortodox, mai mult decât credinciosul simplu, nu-şi poate îngădui să cugete orice, ba chiar trebuie să se păzească cu asprime să cugete în chip autonom. Întrucât din exercitarea unei gândiri autonome cu voia, intelectualul poate deveni, fără voie, obiectul şi uneal­ta lucrării vrăjmaşului. Totuşi, urmărind asceza trupului, dar mai ales cea a minţii, trasate de Sfinţii Părinţi, intelectualul ortodox poate deveni cu adevărat un îndrumător de popor şi, prin această lucrare a sa, iubit de popor.