„Sindromul Pinocchio“ al umaniştilor de pripas

La vremea la care scriu aceste rânduri apele s-au mai liniştit. Într-un efort fără precedent în viaţa socială a României moderne, copiii şi părinţii au fost interogaţi asupra credinţei lor. A modului în care văd ei lucrurile legate de ora de Religie. Spun fără precedent pentru că, în general, nu prea ne întrebăm copiii dacă le place ce fac la şcoală, cum se împacă unii cu alţii ori cu profesorii lor, înghiţim pe nemestecate toate toanele celor din şcoală, din dorinţa de a nu ni-i expune. Pentru mulţi dintre ei, şcoala aduce mai curând cu un spaţiu de excludere decât de învăţare. Oamenii care ne prezintă libertăţile ca pe nişte fructe într-o piaţă de piese auto sunt dezamăgiţi. Ba chiar ne înjură, ne socotesc ultimii oameni pe noi, cei care credem că Dumnezeu există şi este viu. Oameni care se cred dumnezei, care ne înrobesc în firmele lor, care ne strecoară adevărurile lor printr-o reţea de ştiri contrafăcute ori mediocre de care am devenit aproape dependenţi, dau cu tifla sufletului nostru liber însetat de Dumnezeu, ca şi cum ar trebui să fim ca ei pentru ca libertatea să existe. Copiii noştri, privindu-i în ochi, le-au transmis: nu, nu vrem să fim ca voi!

Dintre toate comentariile împotriva prezenţei Bisericii în reacţia poporului la falsificarea dialogului social, cel mai inept a părut cel despre disperarea Bisericii. Izvorul nădejdii poate dispera? S-a aruncat în luptă prea des ca să-i mai credem pe inventatorii eticii SF, că efortul Bisericii este doar ca să conserve contribuitorii de mai târziu. O spun tocmai cei care fac orice pentru un rating. O fac cei care au dovedit că nu au morala exprimării unor adevăruri ori care şi-au mulat mereu discursul pe structuri de politică editorială absurdă. Tocmai reacţia lor vocală a dovedit că îi doare alegerea copiilor şi părinţilor. Familia creştină, ecumenică, românească, mică şi umilită din toate direcţiile, refuză să locuiască în „Absurdistan“, ţara în care toate sunt pe dos, răsturnate după interese obscure. Reacţia Bisericii vine din cultura sa vie, din memoria sa instituţională. Ca oameni ai Bisericii şi părinţi ai copiilor noştri şi copii ai părinţilor noştri, ştim cum a început prigonirea adevărului mântuitor în România anilor 1948-1949: prin scoaterea Religiei din şcoală, apoi prin prigonirea ei în familie şi în asociaţii creştine, apoi în locaşurile de cult. Nu în ultimul rând, din redacţiile de ziar şi radio, din editurile care propuneau manuale ori cărţi ce menţineau libertatea de gândire. Când reacţionează Biserica, o face şi pentru drepturile acelor jurnalişti care mai cred în Dumnezeu, asfixiaţi de toxica diatribă a colegilor împotriva Bisericii. Poate este nevoie să ne reamintim că cele mai de preţ şcoli de catehizare şi de jurnalism autentic din istoria noastră modernă au fost temniţele de la Aiud, Piteşti, Gherla ori Târgşor. Că Periprava ori Canalul întreg au fost Biserică. În numele acestei memorii s-a născut reacţia Bisericii. Chiar cu trădările unora dintre bisericaşii săi, ea ţine vie memoria unei perioade dureroase.

Interesant este că, dacă reacţionează, Biserica e criticată de ce reacţionează. Dacă nu reacţionează, de ce nu reacţionează. Ca om al Bisericii, nu-mi îngădui să fac o pastoraţie karaoke, să răspund la nesfârşit nesfârşitelor clişee false şi indecente legate de o posibilă vină: vina de a crede. Dar acesta ţine de halucinanta lipsă de cultură a omului modern care lipeşte de sufletul său toate abţibildurile mediocrităţii. O morală marcată de sindromul Pinocchio pare că pune stăpânire pe cugetarea modernă. Unul dintre corifeii agitaţiei zis-constituţionale a minţit public cu nonşalanţa mediocrităţii absolute. După ce în direct ne-a confirmat de trei ori că nu urmăreşte scoaterea Religiei din şcoală şi că nu atacă drepturile profesorilor de Religie,  într-o altă înregistrare din acele zile, dar ulterior prezentată pe TVR 1, s-a arătat hotărât să meargă până la capăt: scoaterea Religiei din şcoli. Iar în ceea ce priveşte profesorii de Religie, arăta că nu l-ar deranja ca toţi cei 6.000 de profesori să facă puşcărie pentru o lege reinventată de el. {i mai suntem acuzaţi că prezentăm basme la ora de Religie. Oare cum o fi la ora despre adevăr a unui astfel de personaj? Sau ce etică vizează să scrie nişte oameni cărora adevărul le este străin şi-l folosesc mereu şi mereu la două capete?

Copiii Îl preferă pe Iisus Hristos, îi iubesc şi îi admiră pe Sfinţii şi pe voievozii care le-au ţinut Ţara şi Biserica vie. Constat că personajul mediocrităţii premiate susţine, în acelaşi interviu difuzat la TVR, că s-ar putea ruga la un morcov. Vă rog să nu ne confundaţi cu idealurile Dumneavoastră! Când penibilul hărţuieşte Adevărul, nu se umple de dreptate, ci de ridicol. Asemeni lui Pinocchio, alungitul personaj prin care Carlo Collodi, pe la 1883, încerca să vindece sufletul copiilor de minciună.