Singurătatea exterioară și bogăția unei vieți ascunse

În această perioadă de pregătire duhovnicească pentru sărbătoarea Ador­mirii Maicii Domnului ar trebui, ca pe lângă post și observarea rugăciunilor, să avem în plan și un timp de meditație asupra unor teme teologice. Acest lucru este foarte folositor dezvoltării puterilor sufletești; limpezește mintea și ne ferește într-o oarecare măsură de gândurile care ne duc la răutate și păcat. În această perioadă devine mai evident pentru noi chipul Maicii Domnului. Dintre personalitățile evanghelice, Născătoarea de Dumnezeu are un rol special, care rezultă din vocația sa unică, ca mamă a lui Mesia, Fiul lui Dumnezeu întrupat, și martoră directă a evenimentelor impresionante săvârșite de Fiul ei, consemnate în Evanghelii. Maica Domnului se detașează de ceilalți martori evanghelici prin discreție și tăcere tainică, dar mai ales prin interiorizare și meditație sfântă asupra a ceea ce Fiul ei învăța și lucra.

În acest drum al cugetării noastre la Maica Domnului ne oprim asupra acestui aspect, singurătatea și discreția unei vieți dăruite lui Dumnezeu.

Despre ea spunem că a fost cu adevărat o persoană unică, dar în același timp vedem că Maica Domnului a avut o aplecare deosebită spre singurătate, solitudine, medi­tație, smerenie și tăcere.

Copilăria ei nu este consemnată în Biblie, dar știm din Tradiție că a fost născută de doi părinți drepți ai Vechiului Testament, Sfinții Ioachim și Ana. Având o moștenire părintească atât de înaltă, ea nu s-a bucurat foarte mult de protecția și ambianța familiei sale. Părinții săi, împovărați de anii vieții lor, au predat-o la vârsta de trei ani la templul din Ierusalim spre a fi afierosită lui Dumnezeu și crescută de femeile care îngrijeau acest loc de rugăciune. Ea, care a fost chemată să arate lumii maternitatea dumnezeiască, nu s-a bucurat însă vreme îndelungată de darurile unei familii sfinte. Acest lucru ne răstoarnă percepția eronată pe care o avem vizavi de persoanele sfinte alese de Dumnezeu. De multe ori, acestea sunt chemate la o viață grea sau dificilă, evaluată numai din perspectiva noastră omenească, plină de lipsuri, cu pericole și amenințări, fără confort și alinare. În acest sens ne gândim și la Sfântul Ioan Botezătorul, care la fel, ales de Dumnezeu din pântecele maicii sale, a dus o viață la limita civilizației, atât cât era atunci, în secolul 1, plină de asprime și amenințată perpetuu de pericole.

Dar aspectul exterior precar este, de cele mai multe ori, compensat de un element nevăzut care se petrece în viața duhovnicească, în omul ascuns al inimii. Lipsa infor­mațiilor despre viața exterioară a Maicii Domnului, tăcerea în pri­vința ei nu pot fi explicate decât prin existența unei plinătăți a vieții interioare pe care ea a primit-o de la Dumnezeu, dar și pentru care s-a ridicat prin voință proprie mai presus decât toți oamenii.

Astfel, din predania părinților Bisericii, vrednică de crezare și prețuire, iese în evidență că Maica Domnului nu numai că a fost primită cu mare bucurie și multă rugăciune de către părinții ei drepți Ioachim și Ana, dar aceștia o și cinsteau pe ea. Acest aspect punctat de tradiție arată unicitatea Maicii Domnului, pentru că, dacă în Vechiul Testament este poruncit copiilor să își cinstească părinții, în cazul ei vedem răsturnată această poruncă. Ea este cinstită și slăvită din pruncie de părinții ei. În Viața Sfinților Ioachim și Ana se spun următoarele: „Apoi, crescând Fecioara Maria, o păzeau părinții ei ca lumina ochilor, știind din descoperire dumnezeiască că va să fie lumină a toată lumea și înnoire a firii omenești. Deci, o creșteau pe ea precum se cădea aceleia care avea să fie mamă a Mântuitorului nostru, nu numai iubind-o pe ea ca pe o fiică dorită de mulți ani, ci și cinstind-o ca pe o Stăpână a lor, pentru că-și aduceau aminte de îngereștile cuvinte cele zise pentru ea și înainte vedeau în duh cele ce erau să fie întru dânsa. Pentru că Fecioara fiind plină de harul lui Dumnezeu, de același har și pe părinții săi în taină îi îmbo­gățea nu într-alt chip, ci precum soarele cu razele sale luminează stelele cerului, împărțindu-le lor lumina sa. Așa Maria cea aleasă ca un soare strălucea pe Ioachim și pe Ana cu razele darului celui dat ei, încât erau plini de duhul lui Dumnezeu și cu dinadinsul credeau împlinirea cuvintelor îngerești”.

Vedem că acești oameni aleși își cinsteau prunca ca pe o Stăpână și se îmbogățeau de harul ce iradia din ea, „precum soarele cu razele sale luminează stelele cerului”.

Toate aceste daruri ale Născătoarei de Dumnezeu s-au înmulțit însă în tăcerea și discreția vieții exterioare, dar în bogăția celei lăuntrice.

Harul copleșitor care era în Maica Domnului și care iradia către pă­rinții ei trupești este rodul unei conlucrări tainice între voința ei și voința lui Dumnezeu. În prezentările inspirate ale Părinților despre rolul Născătoarei de Dumnezeu se vorbește în același timp de bogăția harului pe care ea îl primește, de imboldul duhovnicesc, dar și de propria ei inițiativă de a conlucra în mod deplin cu ceea ce Dumnezeu îi oferă.

Astfel, la momentul ducerii la templu a Maicii Domnului la vârsta de trei ani, Părinții Bisericii au ținut să precizeze un amănunt important. Dusă la lăcașul lui Dumnezeu de către drepții ei părinți, în procesiune deosebită, prunca dumnezeiască urcă din proprie inițiativă treptele către templu. Astfel ni se spune: „Erau acolo, după cum scrie Sfântul Ieronim, cincisprezece trepte la intrarea în biserică, după numărul celor cincisprezece psalmi ai treptelor, și la fiecare din acele trepte se cântă câte un psalm de către preoții și leviții care intrau în slujbă. Deci, drepții părinți au pus pe prunca cea fără prihană pe treapta cea dintâi, iar ea îndată, singură, a alergat pe trepte foarte degrabă, neajutând-o nimeni, nici sprijinind-o. Și alergând la treapta cea de sus, a stat acolo, întărind-o pe dânsa puterea lui Dumnezeu cea negrăită. Căci, încă mică fiind, a început Domnul a arăta într-însa puterea Sa cea mare, ca să înțeleagă cât de mare va fi în dar când va veni în vârstă cea desăvârșită. Atunci se mirau toți când au văzut pe acea pruncă de trei ani suindu-se singură degrabă pe acele trepte, ca și cum ar fi fost desăvârșită cu vârsta. Mai vârtos Zaharia se miră de aceasta și, ca un proroc, din descoperirea lui Dumnezeu înțelegea mai înainte cele ce aveau să fie. Căci, spune despre dânsul Sfântul Teofilact, că era luminat de Duhul”.

Acest episod și multe altele petrecute cu Maica Domnului l-au făcut pe Sfântul Teofan al Niceei să spună că Maica Domnului s-a unit cu Dumnezeu mai înainte ca Dumnezeu să Se unească cu ea. Adică, mai înainte de momentul zămislirii Fiului lui Dumnezeu în pântecele ei, Fecioara Maria și-a unit viața ei cu Dumnezeu.