Singuri pe contrasens

Bun găsit, aproapele meu, cel de aproape, adică din țară, dar și cel din afara granițelor geografice. Există și granițe sufletești, dar acelea nu sunt închise - mă-nșel, oare? -, ci pulsează odată cu inima și cu gândul fiecăruia dintre noi. Cel puțin ar trebui s-o facă. Mi-e dor. Un dor care străbate țări, continente, fruntarii sufletești, culturale sau pur și simplu depărtarea, această noțiune care poate fi și doar o simplă definiție a spațiului, dar și o realitate care doare.

Mi-era dor să-ți vorbesc - de data aceasta, iată, să-ți scriu! - să-ți îm­păr­tășesc gândurile mele, să mă destăinui și să nădăjduiesc că ne vom intersecta în punctele-cheie ale călătoriei noastre. O întâlnire a sufletelor în cuvinte. Ca și cu alte prilejuri, am să-ți vorbesc mai ales ție, celui necăjit, sărac, marginalizat, respins, ție, celui de departe - te-am și numit la un moment dat departele -, departe de casă, de țară, muncind, luptându-te nu doar cu greutatea muncii, cât mai adesea cu povara umilinței pe care o implica adesea statutul de străin și poate, uneori, acolo, chiar de român.

Cel mai adesea ți-am vorbit și îți voi vorbi, însă, ție, aproapele meu cel singur. Pe tine te simt cel mai aproape. Pentru că foarte mulți semeni ai noștri sunt singuri. Suntem singuri. Suntem singuri chiar când suntem înconjurați de semeni, dar cu care nu întotdeauna ne asemănăm. Și atunci ne simțim tot singuri, chiar mai singuri! Ne însingurăm în gândurile noastre, în concepțiile noastre de viață, care sunt din ce în ce mai favorabile înstrăinării unora de alții. Erai și ești cel mai ades singur în sărbători, când lumea freamătă de treburi, de pregătiri, de goana după lucruri, bunuri și bunătăți. Ești singur, în odaia ta modestă, poate neîncălzită, la ușa căreia n-a mai bătut nimeni de multă vreme. Deși ai copii, ai frați și surori, poate prieteni buni. Unii sunt departe fizic, chiar geografic, iar alții sunt departe doar cu sufletul. Cel mai departe! Aceștia sunt cei care au migrat în țara cea mai rece și îndepărtată, numită indiferență, numită uitare. Sau, poate, nu mai ai pe nimeni din neamul tău, cum spune Blaga: „...din mine nu mai e nimeni chemat să-și ia începutul trăirilor; nu, nu mai e nimeni chemat”. N-ai pe nimeni, dacă privești înainte și nici peste umărul anilor tăi, „înapoi, în părinți”. Ei nu mai sunt. Nu mai sunt vizibili, iar tu ai ochii ținuți să nu-i vadă dincolo, „în lumina Celui nepătruns” (l-am citat pe Nichifor Crainic).

Nu cu multă vreme în urmă, străbăteam la volanul mașinii una dintre arterele principale și mereu supraaglomerate ale Capitalei. Oră de trafic maxim, la finalul zilei de muncă. Şirul de mașini bară la bară sufocă benzile. Coloana mă cuprinde și pe mine. Ca ivit din nimic, de nu știu unde, un cărucior pentru infirmi înaintează în contrasens cu coloana noastră de mașini. E manevrat de o persoană cu gravă dizabilitate locomotorie. O femeie delicată, distinsă, la vreo șaizeci de ani. Calmă, fără crispare, se deplasează periculos în contrasens, pe carosabilul aproape blocat. Deși greu de crezut, oricum, foarte trist!, persoana ne privește pe noi cei de la volane, având expresia clară că așteaptă un gest de solidaritate umană, dacă nu chiar de dragoste fraternă sau compasiune creștină. Nu are nici pe departe alura unui cerșetor, poate doar un cerșetor de iubire, de empatie. Obligată să îna­intez în coloană, am depășit-o fără să mă pot opri în dreptul ei, să cobor geamul, să întind o mână cu oricât de puțin, măcar s-o mângâi pe umărul cu care aproape mi-a atins oglinda. N-am avut timp să-i ofer nici măcar un zâmbet bun. Oare, chiar n-am avut? Nici măcar atât?! Și? Și am înaintat, odată cu coloana de mașini care se târa greoi, ca un șarpe imens. Înaintam pe sensul meu, al nostru, al tuturor celor din coloană, sens care mi se părea, desigur, cel normal - ca sens! -, sens de mers, doar de mers în trafic, nu și sens al vieții, existențial.

Am mai putut-o privi un scurt răstimp în oglinda retrovizoare. Se deplasa încet, tot în contrasens - în contrasensul nostru -, dar pe sensul vieții ei din acel moment. Doamne! Am realizat atunci că sensul nostru era cel mai contrasens din punct de vedere moral și sufletesc, pentru că ne purta pe toți același carosabil, aglomerat de mașini, de indiferență, de ne-iubire. Și același carosabil invizibil, dar foarte liber, gol din punctul de vedere al sensului de mers spre omenie, bună-cuviință și bună-voire.

Revenind la femeia din cărucior, mi s-a întipărit în memorie o primă observație: cât am putut-o urmări în oglindă, o porțiune destul de lungă, pe șoseaua dreaptă, nimeni din coloana noastră, a celor pe patru roți și două picioare sănătoase, n-a scos, pe fereastra limuzinei de ultimă generație a firmei de top sau a unei mașini mai modeste, nici o mână întinsă spre căruciorul care se deplasa, e drept, pe contrasens cu noi toți, cei valizi, nu-i așa?! Am mai zărit o vreme doar pălăriuța albă, care o proteja de soarele încă puternic la ora aceea. Apoi a dispărut pe contrasensul nostru de mers, dar nu și de omenitate.

M-am temut pentru ea, când, de fapt, trebuia să ne temem pentru noi, cei aparent atât de solidari în coloana care ne cuprinsese, pentru că, de fapt, eram infinit mai singuri și mai nesiguri pe amăgitorul nostru sens de mers „normal”. ­Regulamentar, nu-i așa?

Doamne, poate ai oprit Tu în dreptul ei „limuzina cerească” a uriașei Tale iubiri? Sigur ai oprit! Ai coborât fereastra Cerului și ai bine­cuvântat nevăzut contrasensul ei de mers. ­Să-ndrăznesc, Stăpâne, să nădăjduiesc că în marea Ta bunătate ai iertat și ai binecuvântat deopotrivă și mult greșelnicul contrasens, asumat cu inconștiență, dar și cu orgoliu, de celelalte făpturi ale Tale, aflate în trafic invers?