”Sivas”: copii și câini

Printre filmele Festivalului ”Caisa de aur” de la Erevan din acest an, selecționate în competiția pentru premiile FIPRESCI și Ecumenic, au fost și două drame turcești, ambele având ca temă viața copiilor în anumite contexte socio‑istorice foarte specifice. Gen plin de riscuri, dramele având ca personaje principale copii sunt pariuri dificile, care cer o școală cinematografică matură și serioasă - noul cinema turcesc îndeplinind toate condițiile în această privință - au rezultate ofertante.

E vorba de două filme de autor: Sivas, scris și regizat de Kaan Mujdeci (Turcia‑Germania, 2014), respectiv Pirații zăpezii (titlu internațional: Snow Pirates), cu scenariul și regia semnate de Faruk Haciahafizoglu (Turcia, 2015). Ambele sunt filme cu un palmares deja substanțial, fiecare având câte un premiu pentru regie; ambele au atras aprecierile juriilor și ale publicului, dar numai Sivas s‑a aflat pe lista laureaților festivalului. Ambele mizează în egală măsură pe jocul de echipă al copiilor, pe scenarii rotunde, bine construite, cu o narativitate bine echilibrată de emoție, și pe autenticitatea atmosferei, unică prin specificul etnic și istoric, dar deschisă spre universal.

Sivas povestește despre un subiect puțin cunoscut, delicat și atavic: luptele ilegale de câini organizate de țăranii din Anatolia. Snow Pirates, la rândul său, evocă o pagină puțin cunoscută din istoria Turciei, și anume cea mai grea iarnă a secolului XX, când din cauza crizei economice și a penuriei de combustibil, copiii dintr‑un sat sunt nevoiți să ”vâneze” la propriu resursele de cărbune din zonă, aflate pe cale de dispariție. Acest specific puțin cunoscut este dublat, în ambele filme, de un discurs despre prietenie și solidaritate: cea dintre copii în Snow Pirates, respectiv cea dintre copii și animale în Sivas. Tot ca o amprentă a societăților tradiționale - ambele se desfășoară într‑un mediu aproape exclusiv masculin și comunitar: copiii din ambele filme sunt băieți în pragul adolescenței, iar pattern‑ul relației lor cu lumea se înscrie pe marile modele ale literaturii universale pentru copii, ca Tom Sawyer și Colț Alb.

Kaan Mujdeci, autorul filmului Sivas, face parte din tot mai numeroasa familie a emigranților turci stabiliți în Germania, care îmbogățesc cultura țării‑gazdă. S‑a remarcat în țara de adopție începând din 2010 prin două scurtmetraje și prin documentarul Fathers and Sons (2012), despre luptele de câini din Anatolia Centrală, care a stat la baza debutului său în lungmetraj de ficțiune cu Sivas, peliculă care i‑a adus Premiul Special al Juriului la Festivalul Internațional de Film de la Veneția (2014), precum și câteva premii pentru cel mai bun actor (pentru copilul Doğan İzci, interpretul personajului principal).

Apropiat de sensibilitatea povestirilor lui Jack London, Sivas se concentrează în egală măsură pe povestea ”copilului‑stăpân”, cât și pe aceea a animalului, luând în ecuație două drame: cea a ”stăpânului” care luptă pentru protejarea animalului iubit, și cea a patrupedului credincios, care se jertfește pentru ”stăpân”. În cazul filmului Sivas, jertfa se dă în arena luptelor de câini ciobănești - cutumă tradițională a țăranilor din Anatolia, care pe o parte asigură o selecție naturală a câinilor care le protejează stânile și gospodăriile, pe de altă parte, prin pariurile încheiate cu această ocazie, sunt o sursă de venit. Obiceiul este ilegal și este vânat de poliția locală, dar țăranii își iau măsuri de precauție, circulă noaptea, schimbă locul de desfășurare a concursurilor, reușind astfel să evite amenzile. Subiectul este scandalos pentru europeni și pentru proteguitorii drepturilor animalelor, dar regizorul‑scenarist face toate eforturile spre a explica tabloul socio‑istoric şi psihologic al cutumei şi firescul circumstanţial al acesteia. În orice caz, Sivas nu este Lassie, protagonistul său patruped şi lumea sa aspră nu au nimic în comun cu burghezia dulceagă a filmelor de familie cu câini de budoar salvaţi din prăpastii, dar nici cu horror‑urile sadice cu lupte de animale. Mujdeci creionează o frescă socială, cu tot realismul ei, o frescă ataşantă prin seriozitatea cu care protagonistul ei se angajează în lumea necruţătoare a adulţilor, reuşind să‑şi păstreze candoarea.

Aslan, un băiat de 11 ani, salvează un câine grav rănit şi lăsat să moară în urma unei astfel de lupte. Sivas este numele câinelui. În timp ce ceilalţi îl consideră un câine perdant, un slab luptător, nedemn să trăiască, Aslan, în pofida împotrivirii tatălui său, îl ia acasă să îl îngrijească, atât din milă, dar şi pentru că întrevede în el un bun luptător. Şi Aslan nu s‑a înşelat, falnicul câine este admirat de colegii săi de clasă şi frumuseţea lui mândră constituie un atu în cucerirea fetiţei de care acesta este îndrăgostit. Aslan organizează chiar o competiţie cu câinele altui băiat şi Sivas iese victorios. Băiatul câştigă admiraţie în ochii părinţilor săi şi tatăl său îl înscrie pe Sivas în luptele ”profesioniste”, hotărâre la care Aslan subscrie cu mândria celui care a descoperit un viitor campion. Lupta, însă, întrece prin duritate aşteptările, Sivas este înfrânt, ceea ce pentru Aslan este o înfrângere morală, care îl pune în faţa dilemei: va reuşi el prin propriile forţe să câştige admiraţia colegei de clasă pe care în taină o iubeşte?