Smerenia, iubirea, iertarea

Săvârşim binele sau răul înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor. Din păcate însă, aplicăm o deloc firească separare a faptelor, în funcţie de obiectivul urmărit: devenirea către îndumnezeire sau propăşirea întru uman. Deşi, cumva, fiecare în felul nostru, cu rezultate mai bune ori mai rele, ne străduim cu toţii ca, păşind pe cărarea acestei lumi, să aşezăm fiecare gând, fiecare faptă, fiecare cuvânt sub scopul împlinirii unui ţel cât mai înalt. Şi adesea nu ne este deloc uşor să discernem simpla dorinţă de punerea efectivă în aplicare a unui plan - singura care ne poate îndreptăţi să considerăm că, dincolo de orice obstacol, ne-am făcut datoria.

În urma noastră, supravieţuindu-ne, aici, pe pământ, va rămâne rezultatul muncii pe care am desfăşurat-o. Nu strădania, atenţie, ci efectul ei: izbânda ori înfrângerea, în acest vârtej de începuturi, căderi şi urmări ce va fi numit, oarecum pe bună dreptate, viaţa noastră, aşa cum a fost. Iar în acest moment, al unei evaluări inevitabile, apar, distincte, cele două planuri către care ne-am fi putut îndrepta eforturile. Divinul, ca real progres, şi umanul, ca stagnare, atunci când, acaparând timp şi putere, ne-a legat cu lanţuri veşnice de... efemer.

Ancorându-ne în uman, privindu-l drept început şi final al devenirii, nu facem altceva decât să încercăm amânarea în mod neinspirat a deznodământului natural existenţei noastre. Îmbrăţişând trecătoarele clipe, cramponându-ne de staţionarea întru cădere, vom izbuti, paradoxal, doar să pierdem vremea. Vom căuta să îndeplinim multele, obositoarele, absurdele adesea obligaţii lumeşti în defavoarea îndumnezeirii, singurul lucru cu adevărat important.

Unii dintre noi, deşi măcar la nivel declarativ vor să se împlinească întru divin, urmăresc, în egală (dacă nu chiar în mai mare) măsură, toate cele specifice unei existenţe secularizate. Invidie şi ură, orgoliu şi trufie, viclenie şi necinste - acestea şi multe altele, asemenea lor, îi însoţesc pe drumul prin lume, ascunse iscusit sub masca bunătăţii. Alţii, intrând în contact cu aceia descrişi mai devreme şi cu manifestările lor, adesea otrăvite, găsesc în ei fie un exemplu, fie, mai grav, o justificare pentru adoptarea unor atitudini nefericite. Iar aici trebuie să apară un discernământ, o înţelepciune specifică doar omului care crede cu adevărat în Dumnezeu. Căci nu este greu să adoptăm răul drept conduită predominantă, pentru a obţine foloase lumeşti ori „doar“ pentru a simţi gustul presupus dulce al acceptării ispitei, al păcătuirii pe ascuns, al răzbunării... Dar atât de mult pierdem, din chiar sufletul nostru, cu fiecare cădere neînsoţită de o grabnică ridicare! Iar timpul, căruia năzuim a-i fi stăpâni, va domni asupra noastră, scurgându-se, rapid, spre distrugere.

Eu cred, din toată inima, că atunci când ni se oferă prilejul de mărire, trebuie să cugetăm cu mare atenţie la preţul cerut. Deoarece drumul spre Dumnezeu nu se afundă în mlaştina acestei lumi, ci se ridică deasupra tuturor intereselor trecătoare. Eu cred că păcatul este, într-adevăr, un exemplu, însă unul nefericit, de neurmat. Deoarece, oricâte avantaje le-ar aduce, aparent, celor ce îl săvârşesc, îi nimiceşte şi îi macină, transformându-i în ruine ale celor ce ar fi trebuit să fie.

Şi mai cred că, oricât de aprigă ar fi vitregia care s-ar abate peste noi, ca urmare a veninului unor semeni, dornici să se înalţe, călcând pe trupurile noastre umilite, este imperios necesar să nu răspundem cu aceeaşi monedă. Deoarece răul se hrăneşte cu rău, transformându-ne în monştri, insensibili la adevăratul sens al devenirii. Iar în situaţia respectivă, avem cu toţii, o nouă şansă - acordată celor ce ne-au greşit, dar şi nouă înşine - de a adopta o reală atitudine creştină. Pentru aceasta însă trebuie să învăţăm, oricât ne-ar fi de greu, o lecţie extrem de importantă, cuprinzând într-un tot unitar, binecuvântat, cele mai importante caracteristici ale credinţei roditoare: smerenia, iubirea, iertarea.