Soborul sfinților, făclii de Dumnezeu primitoare

În Duminica Tuturor Sfinților au fost rânduite câteva versete din Evanghelia Sfântului Matei, care vorbesc despre importanța mărturisirii pentru cei care au primit darul Botezului, evidențiindu-se obligația de a-L urma pe Hristos, Calea, Adevărul și Viața.

Sunt prezentate prioritățile care ne conduc  iubirea către Dumnezeu, mai mult decât spre cei pe care îi considerăm apropiați, și, totodată, se amintește de răsplata celor care și-au lăsat case, părinți, copii, țarini, prieteni și au urmat Domnului.

Duminica Tuturor Sfinților este închinată cinstirii norului de mărturii, sfinții cunoscuți și necunoscuți care au trăit cu ardoare cuvintele Evangheliei și au devenit prietenii lui Dumnezeu.

Cine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor și Eu voi mărturisi pentru el în Împărăția cerurilor. Acest lucru l-au împlinit martirii, care au arătat cea mai înaltă formă a iubirii, exprimată nu doar în cuvinte, ci mai ales prin sângele lor. Mântuitorul le-a spus ucenicilor cu puțin timp înainte de a Se despărți de ei: Dacă pe Mine M-au prigonit și pe voi vă vor prigoni, dacă au păzit cuvântul Meu și pe al vostru îl vor păzi.

Fidelitatea ucenicilor va fi încununată de mărturisirea Mântuitorului Hristos pentru ei în fața Tatălui din Împărăția cerurilor. Orice răsplată am primi în această viață trecătoare este cu mult mai puțin importantă decât mărturisirea iubitoare din partea Domnului în ziua cea mare a Judecății. Toți cei care arată prin viața lor, prin ceea ce fac în relație cu ceilalți, prin cuvintele mărturisitoare ale dreptei credințe în fața semenilor vor fi răsplătiți de către Stăpânul din ceruri cu răsplată netrecătoare. Cei care se leapădă de Mântuitorul Hristos nu se vor bucura de răsplata făgăduită celor aleși. Dintre toate păcatele, cel mai greu este cel al apostaziei, al renunțării la propria credință și la darurile Duhului Sfânt primite odată cu Botezul creștin.

Cuvintele Evangheliei vorbesc despre cea mai înaltă iubire pe care trebuie să o avem, îndreptată către Dumnezeu, mai presus și mai profundă decât iubirea față de noi înșine, părinți, copii și apropiați. Trebuie să recunoaștem că nu reușim să ne ridicăm la înălțimea unor astfel de trăiri. Viața noastră este legată de lucruri trecătoare, de persoane pe care le prețuim din varii motive, nu întotdeauna obiective, de proprietăți și bunuri felurite, iar iubirea față de Dumnezeu se află de cele mai multe ori undeva departe... Însă toate iubirile trec, se vestejesc aidoma florilor câmpului, mai puțin iubirea pentru Dumnezeu, singura adevărată, răsplata pentru ea fiind veșnică.

Ucenicul Domnului, Sfântul Apostol Petru, a întrebat: Doamne, noi, care am lăsat toate, case, țarine, femeie, copii și prieteni pentru numele Tău, ce vom avea? Erau și ei oameni, interesați să afle răsplata ce o vor primi pentru faptul că L-au urmat pe Domnul și au părăsit toate pentru El.

Mântuitorul le-a spus: Voi, care ați lăsat toate și ați urmat Mie, însutit veți primi și viață veșnică veți dobândi. Cu alte cuvinte, Dumnezeu nu rămâne niciodată dator, iar El răsplătește înmiit. Darul Lui nu este asemenea cu al oamenilor, mai întotdeauna interesat, raportat exclusiv la lucruri și fapte din lumea aceasta, ci privește mai ales cele veșnice în Împărăția Sa.

Îmi amintesc, adeseori, de mărturia cunoscutului duhovnic, arhimandritul Cleopa Ilie, care, la un moment dat, când Mănăstirea Sihăstria, pe care o avea în grijă ca egumen, trecuse prin flăcările ce mistuiseră două mari corpuri de chilii și paraclisul în care săvârșeau slujbele iarna, a adresat multor credincioși apropiați Sihăstriei rugămintea de a ajuta la refacerea bisericii și a chiliilor. Printre cei care au răspuns s-a aflat și un om văduv, din locul meu natal, ce avea o fată pe care o creștea cu multă jertfelnicie singur. Fiind gospodar înstărit, a vândut aproape tot ce avea, păstrând doar cele necesare pentru fiica lui, iar o parte din bani i-a oferit părintelui Cleopa pentru a reface Sihăstria. La scurt timp după acest moment, banii s-au devalorizat și oricum ar fi pierdut mult din avuția sa.

Ce înseamnă să investești acolo unde trebuie! Cum i-a răsplătit Dumnezeu pentru acest bine? A devenit mai târziu monah, fiind călugărit chiar de părintele Cleopa și a fost hirotonit (ieromonahul Gherasim Câmpeanu), fiind exemplu în viața de mănăstire, vorbindu-le multora că cele ale lumii sunt trecătoare și înșelătoare.

Cei care au lăsat toate și au urmat Domnului vor dobândi viața veșnică, iar numele lor vor fi înscrise în ceruri, așa cum au fost răsplătiți sfinții Bisericii pe care îi cinstim în prima duminică de după Rusalii. Cei de demult din Legea Veche, cunoscători ai ei, drepții și profeții Vechiului Testament, precum profetul David, aflați sub inspirația Duhului (cf. Ioil 3, 1) și cei care I-au urmat Lui până la marginile pământului.

De asemenea, în Duminica întâi după Rusalii îi cinstim pe apostoli, pe martirii care L-au iubit pe Domnul, mărturisind credința prin vărsarea sângelui, făcându-i pe unii dintre prigonitorii lor să se convertească la credința cea adevărată. Îi cinstim și pe marii ierarhi, cuvioșii părinți din pustiul Egiptului și al Palestinei, dar și pe toți ceilalți din întreaga lume creștină care s-au nevoit și I-au închinat viața Domnului. În această prăznuire obștească sunt așezați și cei din mijlocul cetăților, voievozi, domnitori, boieri, dar și simpli grădinari, cărbunari, îngrijitori și îmblânzitori ai acestora, alături de învățați filosofi și cărturari. Toți au arătat prin viața și trăirea lor cât de mult L-au iubit pe Dumnezeu și dau mărturie că El este minunat întru sfinții Săi, că Se odihnește întru ei, după cum mărturisim în slujbele Bisericii: Sfânt este Domnul Dumnezeul nostru; Sfânt ești și întru sfinți Te odihnești; Tu ești sfințirea noastră și Ție slavă înălțăm.

Cuvintele Evangheliei ne învață că lupta pe care au dus-o sfinții, indiferent de perioada și locul în care au trăit, este și a fiecăruia dintre noi.

Chiar dacă adeseori rămânem restanțieri la învățăturile Domnului, lupta trebuie să continue până la mormânt, pentru dobândirea comuniunii cu Dumnezeu. Cel care se laudă cu virtuțile sale sau gândește și primește laudă de la oameni nu este de fapt pe drumul cel bun, întrucât sfințenia începe printr-o profundă stare de pocăință și umilință.

Cel bineplăcut lui Dumnezeu se acoperă întotdeauna cu smerenia, nu cu cea arătată oamenilor, ci cu profunda discreție, cu inima înfrântă și smerită, îndreptată către Dumnezeu și departe de privirile și răsplata amăgitoare a oamenilor.

Fiecare fiu al Bisericii este chemat să meargă pe drumul sfințeniei, și cel cu multe virtuți, dar și cel aflat pe marginea prăpastiei, adeseori în pericol de a cădea în abis. Domnul îl iubește și-l caută pe fiecare în chip special, după cum era ilustrată într-o pictură pilda cu oaia cea pierdută, care se agățase de un spin (arbust), iar Păstorul cel Bun Se aplecase către ea pentru a o salva, îngrijindu-Se mai mult decât pentru celelalte 99 aflate în staul, care nu aveau nevoie de purtarea Sa de grijă.

Oamenii care înțeleg sensul trăirii creștine se ostenesc să împlinească în viața lor măcar în parte faptele săvârșite de sfinții bineplăcuți lui Dumnezeu. Mulți dintre noi privesc la sfântul ce îl au ca protector și încearcă să împlinească în viața lor virtuțile și faptele lui minunate, pentru care a primit cununa neveștejită a măririi.

Când se desparte de unul dintre creștinii ei, membru al Trupului tainic al lui Hristos, Biserica înalță frumoase cântări în ceasul prohodirii: Cu sfinții odihnește, Hristoase, sufletul adormitului robului Tău. Ne rugăm ca toți cei care pleacă dincolo de această lume să fie așezați cu sfinții, unde drepții ca luminătorii strălucesc.

Aceasta este marea răsplată a Bisericii pentru cei care au urmat sfințenia și au înțeles că cei dintâi vor fi pe urmă, iar cei din urmă vor fi întâi.

Suntem îndemnați să urmăm sfinților, făclii de Dumnezeu primitoare, de la Apus și de la Miazănoapte, îndrumătorii noștri, care înțeleg drumul greu ce îl avem de parcurs în viață. Cu ale lor sfinte rugăciuni vom merge la Dumnezeu spre a primi răsplata.