Soldăței de plumb

Soldații de pământ se întorceau întotdeauna acasă. Spre deosebire de cei de plumb, ce trăgeau, când li se termina muniția, cu bucăți din ei înșiși spre liniile inamice. Aveau grijă să le rămână întregi doar ochiul cu care priveau prin cătarea puștii și una dintre mâini pentru a putea vârî pe țeavă celălalt ochi, după ce mai înainte vârâseră fiecare deget de la mâna cealaltă.

Vedeai câte un cap de plumb țâșnind de pe țeava unui tun în timp ce buzele de plumb ale gurii strigau: La atac, băieți, nu vă fie frică! De cine? întrebau soldații de pământ printre hohote de râs. Alt­ceva decât să murim nu ni se poate întâmpla. Iar dacă murim e bine, ne întoarcem acasă, la nevestele noastre de pământ ce ne-au spus la plecare chiar asta, să ne întoarcem, oricum am fi, adică și vii, dacă morți nu se poate. De unde să știe ele că se poate? D-aia și luptăm în prima linie mereu, ca să se poată! 

Soldații de aur erau cei mai triști dintre toți. La ei nu se putea niciodată. Să se întoarcă. Fiindcă de murit mureau pe capete, dar numai după ce erau luați prizonieri. Și erau luați ca să poată fi transfor­mați, prin împușcare, în aurul din care erau făcuți. Ei veneau întotdeauna după soldații de pământ și după cei de plumb, care-și târau cu mare greutate picioarele, rămânând în cele din urmă ultimii. La mers, fiindcă de murit mureau primii. Din cauza spaimei că li s-a terminat muniția, și atunci îndesau mari bucăți din ei înșiși pe țevile armelor. 

Gloanțele armatei dușmane îi culcau pe soldații de pământ la pământ doar pentru că le stăteau în cale. Ele îi căutau pe soldații de aur, nu pe ei. Moartea soldaților de pământ nu le era de niciun folos. Le folosea însă unora dintre soldații de plumb, care, văzându-i că sunt pe cale să se întoarcă acasă, le făceau semn să se oprească nițel, spunându-le, jumătate cu gura lor, jumătate cu cea a tunului în care își vârâseră capul, că au neveste și ei, iar unii chiar și copii, soldățeii de plumb cu care obișnuiesc să se joace copiii lor. Să le transmită că sunt bine. Ălora mici, nu nevestelor. Și să-i roage să rămână toată viața mici. Adică soldăței. E mai bine așa, pentru toată lumea. 

Chiar bunicului meu i s-a întâmplat să fie oprit la plecarea de pe front de un soldat de plumb care i-a cerut să-i caute copiii de plumb și să-i mângâie în locul lui. Cu mâna sa de pământ, mai ușoară, oricum, decât a lui. Uite, du-le, ca să te creadă, nițel plumb din trupul meu!

Știu toate acestea de la bunica. Al meu, povestea ea, a venit cu plumbul ăla înfipt în inimă. Ca eu să pot înțelege că n-a murit din cauza lui, ci de dor. Și ca ăia micii, copiii soldatului, să simtă, cu tot plumbul din ei, că e vorba de nițică dragoste în mângâierea aia venită de departe de la tatăl lor. Ce credeți c-a făcut afurisitul? De bunicul meu de pământ zicea bunica așa. Abia după ce a atins cu vârful degetelor creștetul bieților soldăței de plumb, mi-a pus și mie mâna pe frunte. Știam și fără să mi-o pună că e mort. Cum să mă supăr din pricina asta pe el? Dimpotrivă, am fost mai veselă ca oricând. Se întorsese acasă. La mine și la copii. Stă colo în cufărul ăla de pe dulap. Un pumnișor de țărână. Îmi ține seara de urât.

Mare hoțoaică bunica! Știa c-o să mai vină un război. Dar că pe al ei n-o să-l mai cheme pe front. Ca să rămână împreună, la scurt timp, după aceea, s-a făcut pumnișor de țărână și ea. Stau unul lângă altul în pământ, păziți de soldățeii mei de plumb.