Spectacolul familiei

Parentingul constituie noul hobby la care sunt invitaţi să participe românii, un fel de sport de după serviciu, cu diferenţa că în acest caz partenerii activităţii în cauză nu sunt colegii de serviciu sau prietenii, ci propriul sau propriii copii. Bănuiesc că mulţi români dintre cei ce sunt asaltaţi de o astfel de terminologie aud pentru prima dată formula sau îşi închipuie cu greu referinţa vizată. Parenting vine de la englezescul parent, care înseamnă părinte, cu alte cuvinte, noua găselniţă la care s-ar cuveni să luăm parte (aşa cum ne sfătuieşte spotul publicitar) este exersarea calităţii noastre de părinţi, având în vedere că ultimele studii publicate în domeniu indică o ridicată disponibilitate a părinţilor pentru a-şi menţine copiii, dar şi pe sine, în trendul educativ al societăţii.

La o primă vedere, această propunere nu poate face decât să ne bucure, oferindu-ne posibilitatea de a afla noi informaţii legate de modul în care pot fi crescuţi copiii, varietatea metodelor pe care părinţii se impune a le aplica în scopul devenirii ca persoană a propriilor progenituri. Este clar, trăim în alte timpuri şi, prin urmare, unele metode au nevoie de actualizări, nu în sensul tolerării necondiţionate mai recente, dar nici în cel al autorităţii absolute şi uneori stupide de provenienţă mai îndepărtată.

Ceea ce poate constitui o problemă este modul în care părinţilor li se propune să îşi descopere propriii copii. Poate părea o utopie, dar în societatea solicitantă a zilelor noastre, când mama şi tata vin acasă după ce micuţul sau micuţii au ascultat de mult povestea de seară, când după grădiniţa cu program prelungit vine bona şi când după şcoală vine after-schoolul (şi apoi eventual bona sau unul dintre bunici), părinţii se înstrăinează de copii, nu îi mai cunosc şi nici recunosc, fiind evident prinşi cu altele în diferitele momente importante ale copilăriei sau adolescenţei acestora şi consolându-se fals cu ideea că tot ceea ce fac are ca scop o situaţie mai bună (primordial materială) a unor persoane din ce în ce mai străine. Felul în care părinţii sunt ajutaţi de "atelierele de parenting" să îşi regăsească de fapt o parte importantă a familiei - copiii - se înscrie ca principiu, din păcate, în aceeaşi filosofie pe care parentingul o combate. Vorbind despre "rolul" sau "funcţia" de părinte, aceasta transformă mult prea mult relaţia părinte-copil într-un capitol de manual sau într-o temă de conferinţă, încercând să adapteze paternitatea sau filiaţia tocmai cerinţelor societăţii, care ea însăşi a promovat declicul înstrăinării tatălui sau mamei de copii. A fi părinte nu este o meserie, ci un dar, după cum şi un copil nu constituie o nouă atribuţie de serviciu, ci tot un dar al lui Dumnezeu, dincolo de interesele, programările, dorinţele şi calculele omeneşti. În virtutea acestui fapt, reaşezarea firească a unei relaţii dintre părinte şi copilul său nu se poate face exclusiv instituţional, nu permanent după reguli autoimpuse şi în orice caz nu numai din cărţi, întrucât dragostea nu se poate cuantifica. Iar aceasta pentru că părintele poate ierta atunci când manualul îţi indică soluţia distanţei, dar poate fi mai sever atunci când cartea recomandă blândeţea. Taina dragostei familiei nu se epuizează în cărţile despre familie, indiferent de profesionalismul autorilor şi, mai mult decât atât, nu se deprinde la spectacole. La spectacolul familiei nu e nevoie de bilet şi nici de invitaţie, iar reprezentaţiile sunt unice şi irepetabile.