Speranţa care dă viaţă

Într-o formulare monumentală, Sfântul Apostol Pavel lansa în urmă cu aproape două milenii o teribilă provocare la adresa condiţiei umane: „Pentru mine viaţa este Hristos, iar moartea un câştig“ (Filipeni 1, 21).

Oricât de mult am aprofunda sensul afirmaţiei pauline şi oricât de mult ne-am strădui să interiorizăm semnificaţia cuvintelor marelui Apostol, rămâne aproape imposibil să nu tresărim cu fiori reci la gândul sfârşitului vieţii fiecăruia dintre noi. Şi dacă, de cele mai multe ori, aceste gânduri dispar la fel de repede cum vin, totuşi ele ne marchează într-un mod aparte atunci când, scăpând ca prin minune dintr-o situaţie limită, (mai) avem şansa de a medita pe astfel de teme.

Deşi societatea secularizată în mijlocul căreia trăim pare a manifesta o repulsie şi o teamă nedisimulată faţă de sfârşitul vieţii pământeşti, încercând amânarea pe cât posibil a acestui moment sinistru, se poate constata şi o indiferenţă faţă de gravitatea şi dramatismul morţii.

Foarte mulţi oameni percep sfârşitul vieţii într-un mod care nu trădează nici cea mai vagă urmă de speranţă sau încredere pentru viaţa de dincolo. Chiar dacă privesc moartea ca pe ceva lipsit de sens, totuşi nu o asimilează unui eveniment care nu ar trebui să se întâmple. Pentru că sistemul de valori şi credinţe după care se conduc nu le propune o alternativă, moartea este acceptată cu resemnare, cu excepţia cazurilor în care aceasta survine înainte de vreme. Şi de aici pornesc şiruri întregi de frământări şi nelinişti începute aproape invariabil cu cuvintele „de ce...?“.

Pentru cei care, mai mult sau mai puţin deschis, nu împărtăşesc credinţa creştină în viaţa veşnică, moartea reprezintă un irevocabil şi definitiv sfârşit. Ceea ce mai rămâne după ce ei nu mai sunt nu poate fi decât cel mult urmaşii, ideile, cuvintele sau faptele lor.

Mesajul creştin cu privire la viaţa de după moartea trupului se confruntă în multe cazuri cu o dramatică imposibilitate de a înţelege. De fapt, o astfel de situaţie nu pare a fi tocmai nouă. Şi atenienii care ascultau cu interes cuvântarea Sfântului Apostol Pavel (Faptele Apostolilor 17, 22-32) l-au întrerupt amabil atunci când a venit vorba despre învierea morţilor, spunându-i că despre aceasta îl vor asculta, poate, altă dată.

O expresie cât se poate de clară a credinţei în viaţa veşnică se regăseşte într-unul din cele mai familiare pasaje din Sfânta Scriptură: Fericirile. Atât situaţiile contradictorii invocate, cât şi modul în care acestea sunt formulate, subliniază şi confirmă dimensiunea contingentă şi neîmplinită a lumii în care trăim. Pentru că aici şi acum nici cei săraci, nici cei blânzi, flămânzi sau făcători de pace nu îşi pot primi pe deplin răsplata convingerilor şi ostenelilor, atunci o nouă lume le va suplini lipsurile şi neputinţele din prezent.

Din această perspectivă, este clar că speranţa care învinge moartea poate exista doar sub forma speranţei în puterea de-viaţă-făcătoare a lui Dumnezeu. De la o viaţă pe care nu credem că am primit-o de la Dumnezeu nu putem avea prea multe aşteptări. Dar dacă viaţa este darul pe care mi l-a făcut Dumnezeu, nu mai este vorba de ce îmi poate sau nu oferi viaţa, ci mai ales de cât de mult preţuieşte Dumnezeu acest dar şi pe cel căruia l-a făcut. Dumnezeu nu a creat viaţa pentru a o irosi în non-sens ori în hăţişurile înfricoşătoare ale morţii. El rămâne Domnul vieţii şi dincolo de sfârşitul pământesc al acesteia, motiv pentru care Sfânta Scriptură Îl numeşte Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi Iacov, un Dumnezeu al celor vii şi nu al celor morţi.

Dacă pentru Sfântul Apostol Pavel a trăi înseamnă a fi împreună cu Hristos, iar moartea este văzută mai degrabă ca un câştig, este pentru că el percepea moartea ca unica şansă de a-L întâlni pe Cel pe Care L-a slujit în fiecare clipă. Speranţa care învinge moartea nu este aşadar acea speranţă care intuieşte în mod simplist prelungirea unei forme de viaţă chiar şi după încetarea funcţiilor vitale ale organismului. Speranţa sau nădejdea creştină, conform gândirii pauline, este speranţa într-o existenţă în comuniune neîntreruptă cu Dumnezeu. Ea nu este speranţa într-o viaţă suplimentară, care se juxtapune sau continuă oarecum existenţa pământească prezentă, ci este nădejdea în împlinirea şi desăvârşirea actualei vieţi.

La fel ca acum două mii de ani, când Sfântul Pavel le vorbea în areopag atenienilor, tema vieţii veşnice poate surprinde sau declanşa controverse. Creştinii se află însă în faţa enormei provocări de a aduce mărturie pentru speranţa învierii pe care o trăiesc şi de a explica ce a vrut să spună Apostolul Pavel prin surprinzătoarea sa vorbă: „Pentru mine a trăi înseamnă Hristos, iar moartea este un câştig“.