Speranţa nu moare

Încerc să reiau seria articolelor dedicate fenomenului concentraţionar, întreruptă cu ocazia Sfintelor Sărbători de Paşti, mai ales că am avut ocazia să vorbesc cu un fost deţinut politic, care m-a contactat într-una din zilele trecute. Mi-a oferit o perspectivă extrem de sceptică asupra propriei experienţe. A rostit cuvinte pe care eu nu aş fi îndrăznit să le pronunţ. Mi-a spus, în esenţă: la ce bun tot acest imens sacrificiu, de vieţi şi de puteri omeneşti, cui a folosit renunţarea la libertate şi la bucurie, de vreme ce lumea nu a devenit mai bună? Este evident şi indiscutabil... Dimpotrivă, a devenit şi mai rea. Înainte, comuniştii aveau idealul lor, erau, într-un fel, nişte visători care nu puteau visa în culori, ci numai în alb şi negru. Din acest motiv, omul era egal cu el însuşi. Pentru ca egalitatea să fie perfectă, întreaga omenire nu era altceva decât materie. Şi materia e atât de monotonă, mereu egală cu sine! Acum însă omul s-a estompat într-un plan secund şi mai importantă decât el este imaginea, protuberanţa luminoasă pe care reuşeşte să o creeze. Înainte, omul era o masă de elemente chimice care se combinau şi se destrămau, acum este un cod, un cip, un cont în bancă. În acele timpuri, comuniştii au creat a beraţia de a impune prin forţă şi vărsare de sânge utopia binelui absolut. Dar în zilele noastre se doreşte tot „binele“, adică un soi de confort şi de adormire. Acum mijloacele de convingere sunt mult mai rafinate, mai perverse. Nu curge sânge, dar se distrug suflete şi se uniformizează aspiraţii. Nu se smulg unghiile, ci „numai“ idealurile. Nu se atacă averile, ci credinţa.

Cui îi pasă dacă ne este luat Dumnezeu? Această afirmaţie, aparent naivă, pentru că Dumnezeu nu poate fi luat, aşa cum nu poate fi dat, mi-a fost inspirată de lectura unor memorii în care fostul deţinut povestea ameninţările din închisoare. Îi spunea torţionarul: „Îl scot eu pe Hristos din tine!“ Acest pericol enunţat direct, pentru că Hristos putea fi, într-adevăr, scos, adică omul îşi putea pierde credinţa, avea efectul invers celui scontat. Atenţia devenea mai trează, persoana torturată se agăţa şi mai straşnic de Dumnezeu. Acum însă atenţia slăbeşte, cetăţenii pământului intră în somnolenţă, oglindă a micului ecran, pericolul de a-L pierde pe Hristos pare să fie tot mai îndepărtat şi mai confuz pe măsură ce se apropie.

Oameni nevinovaţi au suferit şi intensitatea suferinţei lor nu o poate cântări nimeni. Nici puterea credinţei nu poate fi bănuită. Mă uitam cu timiditate la persoana adusă de spate din faţa mea şi nu ştiam ce să-i spun. Eram mult prea conştientă că a suportat experienţe-limită pe vremea când eu nici măcar nu existam, dar aş fi vrut să găsesc o cât de slabă consolare pentru această imensă nemulţumire. Am înţeles cât de mult a sperat acest om că lucrurile se vor îndrepta şi că lumea va deveni un loc luminos, unde visele se realizează. Am intuit dezamăgirea cruntă pe care o trăieşte un idealist care, după torturi crunte ce nu au reuşit să îi distrugă idealul, ci

să-l fortifice, îşi vede acum idealul spulberat, în libertate. De ce? Pentru motivul mai mult decât evident că lumea nu a devenit mai bună. Care a fost eficienţa acelui martiriu?, se întreabă, pe bună dreptate, colocutorul meu. Pentru ce au fost necesare toate aceste crize de suflet şi de sânge, dacă nu au folosit la nimic? Se agită uşor pe scaun şi îi văd ochii cenuşii sclipind tainic. Ascund o viaţă intensă şi o curiozitate încă vie. Poate mă încearcă? Poate tot acest dialog este doar un test?, îmi trece prin minte. Vrea să vadă dacă eu cred în experienţele lui? Dar au folosit!, răspund eu, amintindu-mi o pildă străveche. Dacă lumea nu a devenit mai bună, cel puţin nu aţi devenit dumneavoastră mai rău, cel puţin nu v-a înrăit nimeni. Cel care a suferit este şi cel care a devenit mai bun. Este şi cel care poate depune mărturie că suferinţa nu a fost zadarnică. Şi apoi, speranţa nu moare, trebuie să credem că vom învăţa de la dumneavoastră… Vizitatorul meu se ridică şi pleacă. E posibil să nu-l mai revăd. Nu e din Iaşi. Mă cutremur la acest gând. Aş vrea să cerşesc de la el un dram de înţelepciune, un dram de bunătate. A plecat şi mă simt deja singură… Poate de mâine voi face un efort să îndrept lucrurile şi, când va mai veni, să-i pot spune: Vedeţi? Vedeţi că nu a fost în zadar?