Spermezeu, sat al maicilor paradigmatice

Spermezeu e un sat la poalele sudice ale Munților Țibleșului. Versantul nordic al acestei formațiuni montane stră­juiește Țara Lăpușului. Pământul e unduitor aici, vale și deal, spațiul blagian al esențelor mioritice. Muntele ca pavăză și dulceață a colinelor, ce suie spre culmile împădurite al Țibleșului, tihna întregului cadru natural au amprentat cu blândețe și statornicie oamenii acestor locuri, ce poartă ca un panaș și coroana credincioșiei lor memorabile. Modernitatea, dobânditoare de teren odată cu schimbările survenite în ruralitatea noastră, nu a dislocat ca în alte areale românești deprinderile cele bătrâne, identitare, ci a făcut casă bună cu modul existențial tradițional. Credința în Dumnezeu a reprezentat și reprezintă valoarea supremă în viața acestor vrednici oameni. E cea care i-a călăuzit, întemeindu-i ca pământeni cu neclintitele convingeri morale ale binelui. Nu au răspuns chemărilor de sirenă și nici presiunilor de a îmbrățișa altă religie decât cea a strămoșilor lor, credința ortodoxă. Și-au păstrat portul, îmbrăcându-l cu mândrie și azi în zile de sărbătoare. Au continuat să meșterească cu iscusință și har lemnul, să dea la iveală încântătoare țesături, să crească animale, să lucreze ogorul și să zidească case chipeșe nimbate de duhul cel vechi. Le-au înconjurat cu grădini și livezi îmbelșugate cu pomi falnici și roditoare culturi de legume, vrâstate de podoabe florale ce-ți iau ochii. În acest tumult al traiului diurn, sătenii din Spermezeu nu au uitat de cea mai de seamă datorie a omului, aceea de a semăna valorile curăției sufletești în urmașii lor ca premisă a unei viețuiri roditoare. Cu uneltele unei pedagogii ancestrale, spermezenii au presărat în făpturile odraslelor satul, glia, iubirea de moșie, adică acel univers unic, în care, ca nicăieri altundeva, se săvârșește osmoza între om și natură și are loc în ființă împletirea cerului cu pământul. Și astfel Spermezeu, aidoma altor vetre sătești transilvane, a fost și este un sat al lui Dumnezeu. Copiii își iau zborul din cuibul părintesc având cu ei ca pe o comoară eternitatea de spirit a așezării. Viața lor curge pe mai departe în această albie, ce-i temelie.

O astfel de lucrare ziditoare a făptuit Ana Drăgoi din Spermezeu cu ai săi copii. Nu am cunoscut-o direct, față la față. Dar nu o dată i-am întrezărit chipul bunătății și i-am descoperit dănțuirea trăirilor interioare. S-a petrecut grație fiului cel mic, Prâslea, dragul ei, Vlădica Macarie, păstorul de peste trei luștri al românilor pribegiți în Septentrionul Europei, în Scandinavia și chiar în Groenlanda. Ierarhul de azi a plecat devreme din bătătura casei natale, sub șoptirile suspinului maicii sale. Ea l-a avut însă, oriunde a fost, la Suceava, la Seminar, la Cluj, unde s-a școlit înalt teologic, cetate în care și-a început misiunea de monah și preot sub oblăduirea Înaltului Bartolomeu, ori în ținuturile cele nordice ale lumii ca ierarh, în grija și rugăciunile neîncetate. Când Vlădica Macarie a pornit ca un explorator spre a aprinde candela și a dezgheța pe românii prinși de vremuri în glaciațiuni spirituale, mama Ana, cu omul ei, a călătorit până acolo să-și îmbărbăteze puiul și să-i sporească puterea și curajul, ce-și aveau izvorul în darurile primite de acasă, de la Spermezeu, acelea din părinți în părinți. A izbutit în această misie defel ușoară cultivând pe tărâmurile străine valorile în care a fost modelat cu devoțiune și nețărmurită dragoste de maica sa și de obștea în care crescuse. Astfel ceea ce părea greu de atins devenea realitate. Spermezeul părinților se întrupa zi de zi, miraculos, în aceste toposuri. Nu lua chip doar prin icoane, chilimuri, piese de mobilier măiestru plăsmuite, oluri și crucifixe superbe, toate creatoare de atmosferă românească în locuri de rugă, ori de ședere, prin noile lăcașuri de rugăciune, ci mai ales prin înduhovnicire spirituală, cea a păcii, înțelegerii și nădejdii mereu vii în ajutorul Domnului, care nu-i părăsește niciodată pe cei care cred în El. Centrul eparhial de la Stockholm, zidire nouă, bisericile ridicate în așezări din tot cuprinsul Scandinaviei respiră aerul de acasă, cel al satului românesc. Ierarhul parcă l-a luat ca o merinde cu dânsul și a mers cu aceasta pretutindeni în eparhie, asemenea lui Gheorghe Lazăr, cel care, cândva, în alt veac, străbătea Transilvania cu desaga de cărți în spate spre a lumina românimea și a-i satisface cea mai mare trebuință a acelei vremi. Era hrana pentru inimă și minte. Universul creștin ortodox constituit astfel răspândea mireasma baștinei și aroma pâinii scoase din cuptor, acel amiros al oamenilor buni, așa cum era Ana Drăgoi. Ea se grijise, cum numai mamele știu să o facă, de cumințenia și înțelepțirea fiilor ei, a lui Macarie mai ales, care părea plăpând, gingaș precum o fată din cele duioase și cerea proteguire și cântec de leagăn. Când te bucuri de atâta dragoste nu ai cum uita acel timp al revărsării afecțiunii, nici pe ființa dăruitoare. La fel cuibul în care ți s-a ogoit copilăria. Izvoarele susură în tine mereu și te întorci spre locul genezei lor. Pentru Vlădica Macarie e satul natal, Spermezeu, sat al lui Dumnezeu. Simte toată vremea nevoia reîntoarcerii. Nu era ușor să se abată pe acasă, dar găsea mereu clipa prielnică, ce se ivește de o cauți și o dorești. De multe ori pașii o apucau parcă fără vrere spre acest punct primordial al existenței. Cădea de multe ori pe neașteptate. Și cum îl zărea, mama Ana parcă urca la ceruri. Îi însorea chipul. Se scălda în apele bucuriei. Fiul cel mic poposea să-și stingă dorul de mamă, dorul de casă, dorul de sat, care sălășluiau în ființa lui își cereau drept de exprimare. Și acolo unde plinea datoria întru care fusese chemat crease o ambianță în care era ca pe pământuri româ­nești. Cum ctitorise acasă muzeu în casa bătrânească, în care etalase nestematele culturii satului, întocmai procedase și în Scandinavia. Era ofranda sa către semeni. De asta poposea la Spermezeu cu oaspeți de seamă. Le arăta o bogăție, considerată de Preasfinția Sa ca inestimabilă, ce trebuie păstrată peste timp drept testimoniu fundamental al identității noastre. A fost fericit ca părinții săi să fie amfitrioni pentru un popas la Spermezeu al Regelui Mihai și al Reginei Ana. N-au fost singurii musafiri de seamă primiți cu dragoste, pâine și sare, în casa Drăgoi din Spermezeu. Și aveau ce să admire. O mărturiseau entuziast. Creștea inima mamei Ana. Avea dovada vie că strădaniile ei de a semăna binele și frumosul în odrasla sa rodiseră. Se încredința mulțumită că Spermezeu, nu avea să dispară, ci era sortit eternității.

De simțămintele unei sfinte datorii, poruncă de maică, nu strigată, ci sădită, a fost și este animat ierarhul Macarie. Are cultul memoriei și îl slujește sacerdotal. De asta, cred, și-a dorit, privind în Colecția mea și a Doamnei Ecaterina, donată Mănăstirii Frumoasa a Iașilor, o ie nepereche, parcă matissiană, din salba de asemenea creațiuni mărgăritare ale Celei Neamțu, să imortalizeze într-o așa de rafinată transfigurare cămeșile din veșmintele populare ale părinților săi. I-am deschis drum spre această admirabilă artistă, care i-a zugrăvit două minunate tablouri cu straiele cele de preț ale mamei și tatei, piese de tezaur din moștenirea Spermezeului. Cum a intrat în posesia lor, Vlădica Macarie mi-a telefonat și mi-a împărtășit emoția. Îl stăpânea o stare de beatitudine, sub arcada căreia s-au situat toate gesturile sale de păstrare a veșniciei care s-a născut la sat. Pentru Preasfinția Sa veșnicia capătă chipul maicii sale Ana, care acolo în ceruri, unde a trecut la sfârșit de an 2023, șade pe o prispă aidoma celei din Spermezeu și se hodinește după truda de o viață, luând puteri noi spre a se jertfi în continuare eternității întru care s-a zămislit și a dus-o cu smerenie mai departe prin ea și prin urmașii ei vrednici, între care la loc de cinste se află acest Vlădică al ghețurilor biruite. Maica Ana privește din înalturi și îi place cum se vede pe pământ. Trage nădejde că veșnicia, care s-a născut la țară, să dăinuiască și la Spermezeu și pretutindeni în cuprinsul românesc.