Spiritualitatea isihastă a Cuviosului Dionisie de la Colciu și angajarea în dobândirea „minții lui Hristos”

Smerita cugetare ocupă un loc central în spiritualitatea isihastă a Cuviosului Dionisie de la Colciu. Ea este temelia vieții în Hristos, fără de care nimeni nu se poate dezbrăca de omul cel vechi. În acest sens, Cuviosul Dionisie spune: „Aducându-ne aminte de ce am pierdut, putem instaura în sufletul și inima noastră smerita cugetare. Și dacă avem smerită cugetare, orice am cere de la Bunul Părinte Ceresc, nu ne refuză niciodată, că cerem cu smerită cugetare”¹.

Întrebat cum trebuie să se comporte un tânăr care dorește să slujească lui Dumnezeu, Cuviosul ­vede în smerita cugetare prima treaptă a viețuirii duhovnicești lăuntrice. Urcând această treaptă, pe toți cei din jur îi va privi cu ochi duhov­nicești, socotindu-i „mai buni, mai apropriați de Dum­­ne­zeu” ².

Ca desăvârșit smerit cugetător, Cuviosul Dionisie insistă asupra faptului că cel care primește șoapta și ideile vrăjmașului, își pecetluiește în cuget păcatul. În această situație, omul trebuie să-L cheme pe Dumnezeu, iar în aceeași clipă „vine harul Sfântului Duh și ajută”³.

Eradicarea părerii de sine trebuie să fie un deziderat în viața noastră duhovnicească, pentru că doar în felul acesta putem dobândi „mintea lui Hristos” ( I Cor. 2, 16). Altă cale nu există! A gândi egocentric înseamnă a călca peste voia lui Dumnezeu. În schimb, cel care are smerită cugetare, prin lucrarea harului lui Dumnezeu, își redo­bândește existența cerească.

Smerita cugetare atrage harul dumnezeiesc, redându-i omului identitatea divină. Pășind pe treptele vederii duhovnicești, omul, înălțat fiind, poate vedea cu mintea sursele patimilor. Însă fără lucrarea Duhului Sfânt și săvârșirea lucrării ascetice nu putem identifica problema din viața noastră duhovnicească.

Omul hotărât poate stârpi patima. Într-adevăr, plăcerii îi premerge durerea, dar în măsura în care omul are hotărâre, Dumnezeu îi va socoti aceasta printre luptele sale ascetice. Bărbăția este un act de eroism duhovnicesc, la fel și hotărârea. În lupta cu patimile, cele două nasc troposul virtuții și voința de a înfrunta realitățile vicioase, dezrădăcinând pornirile pătimașe. Cuviosul Dionisie nu-i îndreptățește pe cei care se ascund în spatele neputinței de a se înălța duhovnicește din patimi. Din contră! Consideră neputința un pretext spunând: „Întotdeauna dacă patimile se întăresc în om, de-acum omul zice că-i cu neputință să mai scapi de ele. Dar nu e cu neputință. Nu-i voința adevărată”⁴. Voința adevărată este trăsătura principală a bărbăției duhovnicești, care rodește în cel ce se leapădă de el însuși, lucrând la dobândirea trezviei.

Un alt aspect al vieții duhovni­cești la Cuviosul Dionisie este legat de conștiința bisericească. Cuviosul insistă pe duhul de permanentă rugăciune, îndemnându-ne să participăm activ la viața Bisericii, să ne facem timp să intrăm în biserici, fie dimineața înainte de a începe lucrul, fie seara, pentru că „acolo nu-i numai preotul, acolo sunt arhanghelii, îngerii, Maica Domnului, toți Sfinții Proroci, toți Sfinții Apostoli, acolo-s prezenți înaintea Sfântului Prestol”⁵. Prin aceasta, Cuviosul vrea să spună că omul trebuie să trăiască în duhul evanghelic zi de zi, răpit de dorirea fierbinte a Sfântului Duh, pentru a putea conștientiza mai intens lucrarea lui Dumnezeu și modul prin care ne cercetează.

Viața duhovnicească urmărește transpunerea interioară a comuniunii cu Dumnezeu și hotărârea de a lupta cu patimile. Învățăturile Cuviosului Dionisie Duhovnicul cu privire la viața duhovnicească converg cu învățăturile Cuviosului Paisie Aghioritul. Ambii corifei ai Muntelui Athos vorbesc despre dezbrăcarea omului de falsul veșmânt al grijilor cotidiene și despre îmbrăcarea în veșmântul haric al virtuților. Sigur, fiecare sfânt își păstrează accentul propriu, însă stilurile nu diferă, deoarece se poate observa în învăță­turile lor un raport identic în ceea ce privește structura tripartită: necesitatea lepădării de sine - cultivarea vir­tuților - ­nevoințele duhovnicești, încadrând aceste similarități tematice hristocentric.

Această înrudire sau similaritate de limbaj nu poate fi explicată decât în contextul experienței duhovnicești și al modului de a opera cu harul dumnezeiesc. Ambii Cuvioși s-au dedicat nu numai contemplației și ascultării monahale, ci și închinătorilor, ca mari povățuitori duhovni­cești, cu durere și dragoste pentru omul contemporan.

Nu întâmplător Sfântul Paisie l-a îndemnat pe Înaltpreasfințitul Nicolae (Mitropolit de Mesogaía și Lavriotikí) să-l cerceteze pe Cuviosul Dionisie spunându-i: „Vrei să cunoști și să afli un sfânt autentic, un sfânt, care să nu satisfacă neapărat curiozitatea celui care îl caută, ci să conducă pe cel care îl caută la mântuire? Dacă vrei acest lucru, atunci să mergi la Chilia Colciu și să-l găsești pe părintele Dionisie”⁶. De aici, se întrevăd raporturile sfinte: vederea lui Dumnezeu ca scop comun și supunerea reciprocă a voințelor ca expresie a aceleiași învățături duhovnicești.

În ceea ce privește practicarea rugăciunii minții, ambii Cuvioși o cereau integrată în isihasmul urban, în viața cotidiană, dar cu un dublu ghidaj atențional. Smerita cugetare și rostirea rugăciunii dezinteresat, fără gânduri înalte, suporturi corporale (punerea în joc a corpului) sau tehnici de men­ținere a atenției. Smerita cugetare și rostirea rugăciunii fără sforțare sunt deopotrivă căile care îl conduc pe om spre mântuire, căci „rugăciunea minții e cea mai mare armă, cea mai bună și cea mai sigură pentru sfânta mântuire, fiindcă devine omul duhovnicesc”⁷. Ca paranteză, acest îndemn al rostirii rugăciunii fără sforțare, dar cu dreaptă socoteală îl întâlnim și la Sfântul Cuvios Porfirie Kavsokalivitul.

Vorbind despre smerita cugetare ca început bun în practicarea rugăciunii inimii, Cuviosul Dionisie îndeamnă: „Totul este, începutul a toată lucrarea acesta e - începătorul trebuie să-și corecteze viața lui ca să se apropie de Dumnezeu, fiindcă rugăciunea minții nu-i lucru ușor și n-o poate dobândi omul decât numai prin smerita cugetare”⁸. Întrebat dacă diferitele cărți care se referă la rugăciunea minții ajută în vreun fel, Cuviosul Paisie Aghioritul răspunde: „Ajută celor care au smerenie. Însă celor care au mândrie și își pun drept scop ca, într-o anumită perioadă de vreme, să ajungă la o înaltă măsură duhovnicească, să devină Părinți niptici, nu le ajută”⁹.

Unii Părinți contemporani n-au recomandat coborârea rugăciunii în inimă prin aplicarea unor tehnici întâlnite la Sfântul Nichifor din Singurătate (Despre trezvie și paza inimii, FR, vol. VII) sau la Sfântul Grigorie Sinaitul (Cum trebuie făcută rugăciunea? - FR, vol. VII). Printre aceștia se numără și Cuvioșii Paisie Aghioritul, Porfirie Kavsokalivitul și Dionisie Duhovnicul, care au optat pentru rostirea rugăciunii cu durere, din toată inima, dar înainte de adâncirea în ea, au cerut curățenia trupească și sufletească, vitale în urcușul desăvârșirii.

Acești smeriți cugetători au considerat că temelia oricărei nevoințe este ieșirea din patimi prin sfâși­e­rea lăuntrică, adică zdrobirea inimii, aducătoare de pocăință și pace.

Așadar, viața duhovnicească la Cuviosul Dionisie Duhovnicul gravitează în jurul smeritei cugetări și al celorlalte nevoințe duhovni­cești, fundamentată pe învățătura sfinților isihaști și desăvârșită prin experiența duhovnicească, dobândită prin cei șaptezeci și opt de ani petrecuți la Muntele Athos.

Note:

¹ Starețul Dionisie, Duhovnicul de la Muntele Athos, Editura Familia Ortodoxă, București, 2019, p. 93.

² Ibidem, p. 105.

³ Starețul Dionisie, Despre monahism și Sfântul Munte, vol. III, Editura Familia Ortodoxă, București, 2023, p. 172.

⁴ Ibidem, p. 88.

⁵ Starețul Dionisie, Despre monahism și Sfântul Munte, vol. III, pp.190-191.

⁶ Înaltpreasfințitul Nicolae, Mitropolit de Mesogaía și Lavriotikí, „Starețul Dionisie Ignat, așa cum l-am cunoscut, în: Cuviosul Dionisie de la Colciu, Ed. Doxologia, Iași, 2017, pp. 23-24.

⁷ Starețul Dionisie, Duhovnicul de la Muntele Athos, p. 206.

⁸ Ibidem, p. 207.

⁹ Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești VI. Despre rugăciune, trad. din lb. greacă veche de ieroschim. Ștefan Nuțescu, Ed. Evanghelismos, București, 2013, p. 166.